Constatare de teren

.
(Urmatorul program nu contine valori urbane.)
De ceva vreme m-am intrebat care sa fie semnificatzia acelui studiu caruia eu ii voi fi acordat atentzia mea in cea mai mare masura. Cu desenul incepi sa te zbengui la tineretze iar la senectute abea pricepi ca esti un nepriceput. Desenul in sine e o himera blanda. Isi viziteaza cunoscatorii, isi lasa adoratorii sa i se urce in carca. Dar de salasluit, unde s-o salaslui... Reclama o inocentza netulburata, o perfecta lipsa de memorie si cea mai tihnita liniste. Pretentziile desenului, pentru a se intampla, amintesc de tabieturile unicornului si, in contrapartida, cel care vrea sa aiba de a face cu dansul isi ia asupra sa faimoasa zicere "A mon seul desir" - caci intreaga recluziune in launtrul desenului, precum inorogul in gradina labirint, este pentru desenator disciplina fundamentala. De buna voie, desenatorul accepta sa vieze in desen, locul sau e o manastire bidimensionala - si de aceea inexpugnabila ( in care o data intrat, de ce ai mai iesi...) . Si cum toate cele se desavarsesc atunci cand se intampla de bunavoie, si rigorile acestei himere se rostuiesc pe masura rabdarii. Novicele crede ca este doar mestesug artizanal. Studentul crede ca e slava desarta a exprimarii de sine. Dar cel care ajunge sa priveasca - pe acela himera il poarta dincolo de orice ziduri. A intelege fiind mai mult decat a face, pentru ca intelegi ce si cat s-a facut deja. Privirea luneca moale si docta peste forme, cantarind fara cifre o frumusete care nu se poate cantari decat prin masura launtrica. Bref: dupa ce iti batzi capul de-ajuns cu desenul se poate sa ai sansa de a ramane gura casca de uimire vazand ceva pe langa care ceilalti trec.
Complezentza istoricilor incrucisata cu indiferentza snoaba a contemporanilor a produs ignorantza, o peltea de diverse culori si optziuni monden-culturnice. As zice ca doar propria mea recluziune in desen m-a salvat de la asa stare de greatzie. Altfel as fi trecut si eu pe la Govora fara sa ma mir. Mi-as fi lasat pomelnicele pe la Hurezi si m-as fi odihnit un pic in umbra Oltetului, la Polovragi. Uite ca atata cercetare a hartiei si-a gasit acolada intr-o plimbare scurta care mi-a fecut capul clopot. Amintindu-mi cu aceasta ocazie de sindromul Stendhal - ca ce e prea frumos e insuportabil. Cu amendamentul ca frumusetea e functie de intelegerea fiecaruia, probabil de-asta sindromul Stendhal e asa raritate...
Daca m-as fi lasat in seama cursurilor de tipologie a arhitecturii bizantine si a celor de arta medievala romaneasca as fi trecut peste elegantza frescelor de la Hurezi si Govora, n-as fi priceput nimic din tonurile de garantza si din rosurile venetiene de pe vesmintele ctitorilor. Chimia gestului pictural ramane ascunsa criticului, straina si obiectiva. Nu-mi spusese nimeni ca in Tarile Romane se va fi desenat la nivelul fratilor Lorenzetti. Si nici de astia nu prea se mai stie, ca le-a trecut moda si numa pe Giotto si pe Fra Angelico ii mai amintesc pliantele turistice ale contemporaneitatii.
Linistitor: faptul ca asa ceva s-a intamplat in mijlocul unui neam spune despre capacitatea sa. Care este oricand recurenta.
Nelinistitor: faptul ca ne-am instrainat atat de eficient de adevar. Intr-atata incat sa nu mai fim in stare sa il reperam. Iar dovezile despre sublim pe care oamenii si le vor fi dat unii altora in acele vremi sa ne lase netulburati in vremile acestea atat de neclare.

Vulturul nu se poate lupta cu paduchii pe care-i poarta in carca. Si, desigur, credinta cea mai ferma intampina cu resemnare cariul din catapeteasma. Dar cu pegra absolventilor de Istoria si Teoria Artei ce e de facut? Care mai de care mai academicieni, mai publici, mai doctoranzi, mai curatori, mai calfe ale carui mester? Fiecare isi obtine gradele si tresele carieristice scormonind cu varfurile unghiilor in cele ce vor fi zidit stolnicii, logofetii si spatarii, aghezmuindu-si discursurile tehnocrate cu cate o remarca subtire despre originalitate, invatzand/ prostind un neam intreg ca vai, ce originale sunt Hurezii si Polovragii si Govora! Iar pupezele astea geniale ne articuleaza noua gustul si mai ales viitorul nostru de natzie fosta producatoare de cultura sublima. E ori prea greu ori neindicat, printre atatea fise, rapoarte si masuratori sa mai intelegi sublimul. E mult mai simplu sa gestionezi sublimul ca original si sa-i dai un branci finutz, sa-l trimetzi ca nota de subsol intr-un studiu de licenta. Sublimul catalogabil, inregistrat, marcat, tradus in septe limbi ca fiind o mica bijuterie... Iutzeala de mana a unui cronicar lipsit de pudoare ne lasa in curii goi, caci din intelegerea lui care masoara grosimi de ziduri si forme ale turlelor ajunseram noi sa avem in targuri icoane rusesti facute in China, in timp ce splendorile cutremuratoare de pe pereti brancovenesti mai au sansa doar in maicile care inca le pazesc si in apa de var ce s-a inchegat pe zugraveli.
.

Eterna & fascinanta

.
Frumusetzea se intampla mai intotdeauna in afara orcarei constientze/ constiintze. Frumusetzea perfecta este lipsita de miex, de consistentza, e goala. Ea se preumbla prin lume asemeni unui recipient pentru priviri, mintzi, inimi, absorbindu-le fara sa tresara de vreo satisfactzie. Frumusetzea perfecta e cea care nu intzelege nimic din ce se intampla in jurul/ in launtrul sau. Ramanand izolata in inconstientza sa, frumusetzea ramane la rangul statuar. Desavarsirea e de neimpresionat, doar omul are carne si emotzii, frumusetzea - cu cat este mai tampa si mai areactiva - cu atat e mai aproape de Parthenon.
Cei vechi considerau ca natura sufera de horror vacui - si de la aceasta construisera sisteme de interpretare si fantani arteziene. In contrapartida - cei ce se socotesc cetatzeni ori macar simpatizantzi ai Antiphisiei - acei intelectuali naravitzi la tot ce inseamna distorsionare si calcul, vor admira fascinatzi tocmai asemenea goluri, asemenea pustietatzi launtrice care apar in natura. Fie ea omeneasca. Asupra unei mintzi articulate, pauza din mijlocul frumusetzii exercita efectul ametzitor al unui maelstrom. Povestea lui Pygmalion se incheie fara sminteala doar pentru ca pustietatea statuara a frumusetzii (Galatea) e rezolvata in mod divin. Frumusetzea capata miez, iese din indiferentza desavarsirii sale si, desigur, coboara de pe piedestal, adica decade din postura sa de zeitate apocrifa. Probabil ca mitul lui Pygmalion a aparut din necesitatea de a rezolva macar astfel drama atator absorbitzi de frumusetze care in atatea randuri au ajuns la secatuire tot adastand fascinatzi pe buza vertijului. Caci a privi in gol nu este o plictiseala pentru acestia ci semnul unei cautari aproape arheologice. Asteptarea din fatza desertului - ca totusi tatarii vor aparea. Cum ar veni - semnificatzia frumusetzii nu iese din launtrul sau, ci din raportarea pe care privitorul o practica. Ramane de judecat care este atitudinea justa/ eficienta de avut in fatza vidului frumos. Adorativul care ramane priponit pana la epuizare, care se arunca pe sine in putz incercand sa il umple? Sau admiratorul rece, exsangvinat si flegmatic care se comporta ca un colectionar. (Adevaratul colectzionar isi priveste chiar si propriile pasiuni cu aceeasi detasare metodica.) A treia posibilitate depaseste granitzele comportamentului omenesc - a ramane doar martor acelei frumusetzi si a socoti goliciunea ca fiind singura ei semnificatzie, in masura in care un loc gol poate fi recipient pentru ceva din afara omenescului. Si atunci nu ai altceva de facut decat, asemeni lui Pygmalion, sa-ti mutzi privirea asteptarii de pe golul cel indaratnic al frumusetzii care nu se poate autoumple - catre ceva care poate umple/ invia/ semnifica pana si indaratnicul gol frumos.
.

On Glory...

.
Cam cata glorie mai potzi avea in ziua de azi? uite, fatza de gloria homerica. Sau cea a lui Racine. Sau cea a lui Joseph Conrad... ("Cine pula mea is astia?!"...)
Mai este posibila gloria altminteri decat ca autoconstructzie? Automistificare.
De unde, initzial, gloria era rezultanta intzelegerii unor fapte, acum este doar un fenomen media. Gloria se instala firesc, in virtutea evidentzei - intr-o vreme in care suporturile mediatice erau atat de putzine, iar cei care le detzineau erau atat de selectzionatzi. Probabil ca aceste circumstantze duceau la exacerbarea unor pretentzii in individ - pretentzii de la sine, dorintza ferma de a fi de exceptzie. Probabil ca adevaratzii eroi se nasc in vreme de penurie mediatica.
In fond, cat de multzumit potzi fi de faptul ca tzi-ai iscalit numele pe atatea garduri - singur, cu propria-tzi mana... Sau mintzindu-te - lasandu-i sa o faca pe cei pe care i-ai obligat scriindu-le tu mai intai numele lor pe alte garduri. Cat de multzumit potzi fi de aceasta confuzie in care itzi place sa persisti, urmandu-tzi copilareste pofta de ispravi pana la a te identifica in sinea ta cu Marele X, cu Seful de Trib, cu Superman... Ajungand sa ramai priponit de tzarusul lipsei de imaginatzie. Caci itzi trebuie imaginatzie pentru a te vedea taman asa cum esti. Ce e mai puternic? Privirea ta intoarsa eroic spre ceea ce esti cu adevarat? Sau suma de garduri pe care numele tau creeaza (cica) istorie...
.