În trena lui Eckhart Tolle

.
La o socoteală sumară, mi-am dat seama că doar o audiție muzicală îmi poate mătura mintea parazită, lăsînd-o liberă pe cea adevărată. Eliberarea de anecdotic, de comentariu, de conjectură. Muzica e singura afirmație continuă, care își păstrează caracterul indiferent de formă, de program, de intenția auctorială. Muzica e singurul gînd care se întîmplă fără să proiecteze, fără să bănuiască, fără să asuprească (O fi sinele cel adevărat melodic? O fi limbajul edenic muzical?)
Cea mai familiară abstracțiune.
Ce-i asta? De ce pierdem șirul gîndurilor în preajma ei? De ce am reacții presetate la Gabriel Fauré sau Rahmaninov? De ce mă bufnește rîsul la maimuțăreala cu care Șostakovici citează în simf. a V-a din Romeo & Julieta a lui Prokofiev... Există un rîs abstract, după natura motivului care l-a provocat?
E o reducție esențială a existenței omenești. Ca și cum un Cesar Franck sau un Anton Bruckner ar apare pentru a pune într-un filtru toate viețile mici și lipsite de noimă ale compatrioților lor și le-ar comprima pînă ar rezulta un sens. Nu o pot numi doar frumusețe (e decorativ) sau doar armonie (e prea vag!). De fapt e o putere care se exprimă prin grație.
Probabil că dacă ai scoate untul din umanitate, cam așa ar arăta (suna).
Și pînă la urmă ce-i aia spiritualizare dacă nu să-ți ieși din măsura cotidiană a anecdoticului. Presupun că asta l-a martirizat pe Sainte-Colombe. Și tot asta l-a salvat pe princepele da Venosa.
În muzică e ca și cum ai alege singur în ce dimensiune să fii. Și nu-i puțin lucru să ai o așa poartă prin care să plonjezi afară din strînsura vieții în materie.
.

Ministerul muzelor

.

Așa după cum există un partizanat celest la J.S.Bach și la Sainte-Colombe, tot astfel există un partizanat patriotic la o mulțime de inși muzicali: rușii de sec. XIX + rușii de sec. XX, Chopin & Penderecki de cealaltă parte a baricadei; spaniolii toți, apoi Sibelius, Bartok, Dvorak, nu mai zic de manelele de teatru liric ale italienilor și de fantasmele lui Wagner. Pînă și mexicanii îl au pe Manuel Maria Ponce, cubanezii pe Leo Brouwer și brazilienii pe Villa-Lobos. Da` de clanul Strauss ați auzit? Dar de Radetzky Marsch?

Carevrasăzică: în context de globalizare în plin proces, în trend de politică evropeană unde naționalismul pute și e sancționat mai ceva ca o boală mintală, cum se contrazic ideile acestor occidentali civilizați care își conservă bine merci specificul și tradițiile ce le sunt lor proprii, dar nivelează tot ceea ce e alteritate pe principiul că ”ce nu ne place sau nu pricepem e barbar și trebuie corijat/ eradicat”... Dar în același timp, consumatori de cultură elevată - în sălile lor de concert se ascultă Rahmaninov, Bartok și Sibelius. O fac la mișto sau chiar sunt senili? Cît de perverși sunt atunci cînd ne arată că digeră cu plăcere fructe patriotice, numa să nu fie proaspete, să fie îmbălsămate, consacrate, recoltate prin muzee...

Igiena epocii actuale suprimă individul prin directivele de gust & valoare prin care doar Inchiziția obișnuia să procedeze. Vă amintiți de vremea cînd stîngacii piereau pe rugurile iezuite? Sau cînd se salvau ascunzîndu-și stîngăcia sub o ambidextrie învățată? Că doar marele iezuit Baltasar Gracian, apologetul aparenței, spunea: ”Todo gran ingenio es ambidextro.” Ceea ce se poate înțelege și așa: ca să fii în rîndul marilor spirite, tre` să ai geniul de-a funcționa precum un nativ într-un registru care îți e impropriu.

Și revenind la patriotismul cel hulit: ori ne dăm peste cap și ne facem genii underground după cum sugera Gracian, ori... și aici nu vreau să-mi mai amintesc de euroscepticul Kaczynski. `Tritzi.

.

Katyń - Prawo i Sprawiedliwość

.
1) Acum ceva vreme, cînd aflasem și eu de Katyń, am început să întreb în stînga și-n dreapta pe cei de-o seamă cu mine dacă știu ceva despre subiect. Nu știau. Doar ăi bătrîni știau. E, acum, după înălțarea la cer a lui Lech Kaczyński, nu Smolensk va fi cunoscut, ci tot Katyń. Și va fi cunoscut așa cum sunt Auschwitz & Bierkenau, Dachau, Treblinka... Pentru că în toate aceste locuri cetățenia poloneză era o asigurare de moarte. Pînă acum se va fi știut doar calitatea etnică a martirilor. De acum înainte se va ști și cetățenii cărei patrii erau ei. O patrie care a luat diverse forme pe hartă, precum apa-n pahar, cu granițe aiuristice și cu singura mulțumire că n-a ajuns să figureze prin Siberia pe undeva.
.
2) Presupun că dacă lui Kaczyński i s-ar fi propus să se jertfească pe sine patriei, n-ar fi zis nu.
Nu știu de ce văd doliul acesta nu ca pe un accident, ci ca pe omagiul suprem pe care o nație îl aduce istoriei sale. Andrzej Wajda dăduse deja direcția prin filmul său din 2007. Acum, Polonia e întreagă. A dat tot ce-a avut mai bun.
.
3) Chiar dacă ne putem lesne închipui cum cineva își soarbe mulțumit vodka: ”Kămiemărare ați vrut, kămiemărare aveți...” sau, parafrazîndu-l pe Brecht - Muratov mîncînd mere în timp ce caută cutii negre... → Și totuși, chiar și așa, călăul acesta presupus umblă singur pe calea lui, căci nimeni nu-l confirmă în funcție: polonezii nu sunt victime, nu au avut niciodată apucături în acest sens. Demnitatea lor a ales să-i facă eroi.
.
4) Recuperarea istoriei poloneze este un subiect care îi privește pe toți cetățenii și etnicii polonezi și la care participă fiecare prin memoria sa, prin neuitare.
Criza criminală a pușcăriilor comuniste din România a lăsat românilor o mare senilitate, un fantomatic institut de investigare a crimelor comunismului și un Vladimir Tismăneanu. Suntem în continuare ceea ce au vrut Ana Pauker și Dej și Ceaușescu și Iliescu și... alții atunci cînd ne-au decapitat la Canal, la Periprava, la Gherla, la Aiud, la Sighet...
Polonezii nu sunt victime. Noi nici măcar nu realizăm ce ni s-a întîmplat. Dacă în 50 de ani de bolșevism am uitat cu seninătate și am supraviețuit ca niște bacterii șmechere - nu vreau să-mi dau seama de ce în atîta amar de istorie românii nu au reușit să construiască nici palate, dar nici minți sau caractere. Oare nu cumva pentru că de fiecare dată cînd li s-a cerut să uite - uitau, să mazilească - mazileau, să lase în paragină - lăsau, o istorie întreagă în care românii și-au făcut lor înșiși toate acestea și încă, drept corolar - bășcăul nechezător care să le amestece pe toate într-un compost steril.
Paradigma poloneză e o păsărească ridicolă pentru români. Ceva între caraghioslîc de fraieri și ”vai, săracii”...
.
5) Nu te poți abține să observi că Polonia rămîne poetică în întreaga sa desfășurare.
.
6) De nervi, ascult poloneze. Mă duce gîndul că pentru a merita un Chopin tre` să plătești cu toată valuta pe care o ai.
.
7) Dumnezeu să ne ajute să luăm aminte la exemplul de excelență al polonezilor.
.

Cronică de salon bicameral

.
Ieri am avut ocazia unei vizionări care mi-a consolidat și mai abitir îndoielile pe care le am cu privire la sistematizarea valorilor mainstream. Ce, cum, cît, unde - valoarea cotată e ea autentică sau conjuncturală?
Alors:
1) Camera comunelor: Colecția Louis & Evelyn Franck.
Am luat la cunoștință, puși la grămadă, în aceeași sală: Cézanne, Toulouse-Lautrec, van Dongen, van Gogh, Picasso și James Ensor. Lăsîndu-l la o parte pe Toulouse-Lautrec (care rămîne conte și-atunci cînd își șterge deștiu` de văpsea pe carton), constat că: maître Cézanne se chinuie să deseneze și mai apoi să umple cu culoare ce a desenat (mic burghez cu accente penibile de artă naivă, lucruri de neacceptat măcar de la un ucenic într-ale picturii, dar care au mare căutare la casele de licitații). Van Dongen - egal sieși (fiară pe calapod). Picasso albastru (pe cînd încă mai desena). În schimb, îl regăsesc pe James Ensor (cireașa de pe tort) și mai piftor decît ăilalți, și mai zărghit, bref: mai original. Pînă la urmă cine dictează valoarea? Gustul negustorului?
.
2) Camera lorzilor: 64 bucăți icoane rusești din galeria națională Pavel Tretiakov. Andrei Rublev, Dionisie și alți neștiuți. Toate bune și frumoase: adevărate, emoționante, ar fi mers, ca audiție conexă, o liturghie de Rahmaninov. Am stat o sumă să mă holbez la o Sfîntă Treime a meșterului zugrav Dionisie, croită după faimoasa lui Rublev. Și nu sub nivelul aceleia. Porți împărătești, fragmente de catapeteasmă, miniaturi, poliptice... Cu întreg misterul harului care transpare dincolo de meșteșug.
Și io, Gică Contra, amintindu-mi că anul trecut am dat o raită pe la mănăstirile brîncovenești din nordul Olteniei. La acea vreme spumegam de nervi că splendorile noastre sunt lăsate ciorbă cariilor, că geaba avem fizician inventaci al unui sistem de iradiere tocmai bun pentru a salva asemenea patrimoniu. Geaba avem restauratori și critici de artă plini de diplome și grade științifico-kakademice - Govora e afumată și ciuruită de paraziți, Hurezii și Polovragii sunt vizitați numa de babele pravoslavnice care mai trag cîte o vilegiatură de acatistuială & blagoslovenie. Punkt. Fără promovarea valorii naționale, fără circuite turistice cu ghizi educați la sînge să ne facă propagandă în toate graiurile, fără contracte inteligente cu edituri din țări civilizate care să arate lumii cine suntem și ce făceam în vremea în care încă nu fusesem călcați de rubașca colhoznică.
Erau frumoase și pline de spirit icoanele lui Tretiakov (negustor inspirat), dar frescele noastre sunt încă mai frumoase și mai elevate (sîc!!!). Și nu le scoate nimeni la vedere, măcar că occidentalii se uită cu gurile căscate la asemenea imagini ca la ozeneuri. Măcar că i-am putea surprinde cu adevărata dimensiune a României, că pe Românika o am exportat pînă la greață.
Așa să ne ajute Dumnezeu.
.

Paradigmă de gubernie

.
Găsit rădăcina gestului țopesc de a-ți trage colțurile gurii!
Stalin își trata astfel importantele mustăți.
De fapt, cam toate gesturile țopîrlănești care încă ne parvin din epoca de aur sunt de import, și anume de la răsărit, că de-acolo ne vine lumina. Suntem în continuare mahalaua metoc în exercițiu a aceluiași centru. Dacă la Kremlin se suflă mucii cu două dește, noi o vom face doar cu unul. Ana Pauker și Petru Groza au trecut de mult de la cele republicești la cele împărățești, noi încă mai purtăm haina agățată pe umeri tovărășește. Rinoceriada în Țările Române e precum banda lui Mœbius. Adică fără scăpare. Copiii copiilor lor sunt mai stîngaci dedicați decît moșii și strămoșii lor, iar Nostrabrucanus a fost blînd o dată-n viață, promițînd transmutarea rinocerului în miel pascal la fix douăj-de ani de la facerea praf a rahatului. Rinocerul nu e pîine și vin, așa că nu va fi vreodată subiect de transmutare, mielu` pascal e din ce în ce mai transcendent, doar rahatul rămîne inexpugnabil și, desigur, făcut praf. Pentru că ce naște din pisică, șoarici mănîncă: adică așteptați în van să se primenească recensămîntul, gena de ilegalist e precum pirul și bozul. Strașnic înrădăcinată.
.

Ministerul Afacerilor Haïtiene

.
Am urmărit cu interes constant băgarea-n seamă a celei de-a Cincea Republici Franceze în restul de (cică ex) colonie Haïti.
Nu le va fi fost de-ajuns republicanilor noștri că au pus primii piciorul pe insulă după cataclism (astfel că vedem în altă lumină apariția tardivă și extrem de folositoare a americanilor, în cap cu prețioasa doamnă Clinton - ceea ce seamănă mai degrabă cu o vizită de stat în țara vecină și futută Haïti, teritoriu francez...), dar și-au băgat și al doilea picior: vizita președintelui Nicolas Sárközy în Haïti este corolarul întregii istorii a insulei. În principiu, pentru că este prima dată că un președinte francez calcă p-acolo...
Discursul lui Sárközy a fost încurajator pentru insulaci - în sensul că a reafirmat dependența statului Haïti de hexagonul mamă, a mai fîlfîit încă o dată spectrul protecției pe care omul alb a acordat-o întotdeauna omului negru, a promis ștergerea datoriei de 56 milioane € a haitienilor către Franța și a refuzat categoric să considere returnarea datoriei de 21 miliarde $ a Franței către Haiti.
Încă un motiv pentru care vizita lui Nicolas Sárközy în Haïti poate fi considerată drept corolar pentru întreaga istorie a insulei este tot discursul cu pricina (urmărit în direct pe Euronews): totul a fost ok (amestec de cinism + aroganță imperialistă) pînă cînd presidentul a propus un moment de reculegere în memoria victimelor dezastrului. Deh, cu oamenii te mai înțelegi (sala a executat propunerea presidențială), dar cu stihiile naturii nu. În tăcerea solemnă a tuturor celor prezenți, un cocoș a început să cînte. Violent, marseillez, răzbunaci, a chirăit și în liniștea neclintită a adunării și a continuat pe întreaga durată a discursului presidențial. Sună a voodoo, cu posibile interpretări:
1) Pe Sárközy, pînă și cocoșii îl cîntă.
2) Doar n-o fi fost fantoma cocoșului galic urmărindu-l de viu pe președintele Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai.
3) O fi fost confirmarea lui Sárközy în funcția oficială de mambo.
4) Poate că era o amenințare pe față, să dea-napoi mălaiu` pe care președintele Pétion l-a trimis în 1825 drept taxă de independență lui Charles X ca să recunoască Haïti ca stat.
Toate aceste conjecturi, măcar de-ar rămîne doar atît, nu fac decît să pună de-o apoteoză de importanță pe capul lui Nicolas Sárközy, președintele tuturor haïtienilor.
.
Care vrea să dea un ochi în + pe povestea corsaro-colonială a Haïti, poate să găsească mici detalii grețoase despre cum imperiile schimbă numărul de republică dar nu și politica feudală.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Ha%C3%AFti
http://www.wsws.org/francais/News/2010/fev2010/sark-f27.ಶ್ತ್ಮ್ಲ್
.
P.S. : conform constituției franceze, Republica V e ilegală. ;)
.

Deșeuri en-gros

.
Românica, cenzurătoarea României, funcționează ca o hologramă otrăvită. E o minciună perpetuă, substituind tot ceea ce e autentic. Starea de twilight zone care plutește peste România e un sistem de mistificare atît de performant încît nimeni nu se îndoiește de veridicitatea sa. Această betegeală a logicii & surpare a bunului simț produc pui grozavi în cotidianul românesc iar singurul paleativ e bășcăul, așa cum a fost dezvoltat mai cu seamă după `47. Mistificarea merge atît de unsă încît o cred nu doar cei din afară ci și cei dinăuntru. Haloul de putoare al României plutește ceva de speriat în imaginarul celorlalte nații, dar pe potrivă de cumplit distorsionează minți & caractere printre români. Amploarea dezastrului e cu atît mai stranie cu cît se întrevede a fi o țesătură care operează pe multiple niveluri de percepție și pe multiple fronturi.
Prin comparație: Polonia a fost violată pe toate hărțile, sfîrtecată, Katynizată, pusă în cămașă de forță și gazată. Polonia încă există ca națiune și nu își pune patrioții la index: alde Wojtyła, Wajda, Wałęsa. A avut trădătorii ei, bolșevicii ei, disperarea ei. Dar polonezilor nu le-a luat nimeni mințile, așa cum li s-a făcut românilor. Așadar, cu ce sunt românii mai breji de-a trebuit să fie distruși prin găunoșirea întregii seve a nației?
Exercițiu: de vizionat fotografii de dinainte de '47 cu români de toate stările sociale, de toate etniile. Românii ca cetățeni plurietnici ai aceleiași istorii păguboase. Nu zic să scormonim în arhiva doctorului Rainer ci doar să aruncăm o privire pe cum eram și cum suntem acum. Ideea e că fizionomii gen Brătianu, Maniu, Vulcănescu, etc. erau curente. Poporenii erau așa. Sa fim onești: jalea națiunii se citește și pe portretele de degenerați cu care defilăm. Nicicînd românii nu au fost mai boccii.
Manelizarea e mai întîi subculturnică. Apoi antropologică.
În cele din urmă - anatomică.
Dea Domnul să nu fie și anatemică.
.

Cronică de abuz

.
Abuzul, de orice fel ar fi, e modul cel mai eficace de a glorifica victima. Abuzezi = martirizezi. Iar versatilitatea statutelor victimă - călău face ca cel care a agresat primul (pînă la a-și cere răspunsul violent), să se dea victimă pentru ca triumful său să fie complet. Călăul său e cel care i-a cazut victimă; cel care l-a suprimat apărîndu-se rămîne cu blamul cruzimii, în vreme ce el, agresor cu știința manipulării, se scoate de martir cu voturi unanime.
.
De ce-or fi călăii fascinanți? Ba nu, de ce sunt victimele atît de atrăgătoare. Călăul e frumos iar victima e sublimă? Și uite-așa se întîmplă polarizarea: cine întoarce nasul după sublim e nițel călău? Cine se lasă amețit de frumusețe e un pic victimă? Sau: nici frumusețea nu mai e ce-a fost odată... Și nici sublimul nu prea mai e. Deci nici atîrnătorii: și călăi și victime, deopotrivă, sunt diluați, de nerecunoscut. Ba chiar ușor de confundat. Pozițiile lor devin glisante, interșanjabile. După cum sunt și categoriile care îi denunță - frumosul și sublimul. De fapt, specializarea e stereo, ca la universitate: nu prinzi post de una, măcar de cealaltă.
Și zicea Malraux: ”Se întîmplă să te înşeli chiar şi cînd e vorba să îţi alegi viciul. Mulţi nu-l nimeresc pe cel care i-ar fi putut salva.”
Deci, e esențial să știi cu siguranță căreia dintre tabere îi aparții la un anume moment.
Pentru a nu fi una zicîndu-ți că ești alta.
.

Concurs de lepădări

.
Lumea e plină de oameni inutili. Boschetarii nimănui se regăsesc, se grupează tocmai în baza aceleiași disfuncții: li s-a băgat în cap că sunt de nefolos. Așa deci: a cui e disfuncția - a nefolositorului boschetar sau a ăluia/ ălora care au îndrăznit să jignească Universul autopropunîndu-se pe post de control tehnic de calitate la zidirea Domnului? Și ce consolare mizerabilă drept corolar pentru o existență: să fi fost de folos. Aceasta fiind varianta beteagă a lui a fi bun. Materialismul științifico-fantasmic face noua ordine în continuare, ștergînd podelele cu fiii de împărat pînă învață în mama lor odată să fie cîrpe utilizabile.
Cum se ajunge la anularea individului → prin lepădare. Paradoxul cosumerismului fiind ”n-am nevoie...”. Doamne ferește să zici așa ceva despre un nou produs cu studiu de marketing. Fiecare obiect pe care-l adaugi la lista ta de opțiuni te mai îndepărtează un pic de ceilalți ai tăi. Succesul contemporan stă în a convinge publicul de utilitatea ta. Iar publicul să te plătească pentru că l-ai convins de asta. Între timp, te-ai autodesființat, nu mai ești decît strategie de piață - și tot între timp, ceilalți (neamul tău omenesc!), nu mai sunt decît putere de cumpărare, target, masă de manevră. Te lepezi de tine, te lepezi de ceilalți și reciproca, fiecare bifează cît mai multe lepădări pe foaia de drum, fiecare se alienează din răsputeri.
Performant & notoriu, boschetarul cel mai demn de milă umblă fără să atingă pămîntul și se hrănește cu buletine de bursă.
.

Învățăturile Evitei doamna către fiica sa Lili

.
Cu privire la aceeași femeie valahă + condiția ei. Tendința cea mai facilă este de a arăta cu deștiul înspre românake, bărbatul falnic & fudul care spurcă tot ce-i iase-n cale. Sigur că face astfel românașul nostru smintit; dar îl mai proptește cineva în această îndeletnicire. Nu, nu ceilalți românași, masculi cu experiență, bătrînii devalorizatori ai numelui ”bărbat”, învechiți în batgiocură și murați în propria mizerie. Nu ei, deși sunt pedagogii subînțeleși pentru orice carieră conexă subiectului. Dacă nu ei, atunci cine? Păi muierile casii - bunice, mătuși și mame, fomei cu șicoala vieții în cîrcă, răbdătoare, viclene, supuse și sfătoase. Ele sunt depozitarele învățăturii, ele tezaurizează educația familială - ele o învață menaj, murături și mileuri pe tinerică, înșurubîndu-i în cap și primele noțiuni de feminitate. Ele sunt cele care predau ștafeta răbdatului ca pe moștenirea lu' pește. ”Lasă maică, dacă te bate înseamnă că te iubește!” Aha... Și-uite-așa muierea ajunge să-și revendice scatoalca, în fond e dreptul ei... Iar mașinațiunea pare a fi croită după modelul ”Și capra vecinului”, că dacă hoașca a fost tută la vremea ei și-a răbdat orori încurajîndu-și românașul să persiste, atunci sigur trebuie să pătimească și-a tineră, că așa-i legea firii, muierea s-asculte de bărbat și să-l suporte/ cinstească/ pupe-n cur, că doar el e Adam cel întîi făcut de Dumnezeu. (Uităm că veninul răbdării predispune la răzbunare, odată și-odată tot se umple paharul.)
Rețeta-i simplă: o emulsie de parșivenie + prostie se întinde cu limba peste o foaie de ignoranță. Cine-a zis că femeia nu-i perfectă nu era misogin. Pentru misogin femeia e perfectă, adică stupidă și docilă - iar tot ce e altminteri, e cu defect de fabricație.
Întrucît rolul de moașă a cam fost dezafectat, bătrînele doamne s-au reconvertit în educatoare clandestine. Și cum tot ce funcționează în Românika e la negru, tot astfel și tradițiile predate tinerei generații sunt îndoielnice, penibile, înapoiate. Ne autovalorizăm năravurile, ne conservăm prostia, ne omologăm disfuncțiile - o supă de căcat lung, dreasă cu români prizonieri lor înșiși.
Acesta a fost un adagiu la ”Cine nu are bătrîni, să-și cumpere.”
.

Fă pizdo...

.
Românika e un tărîm ostil feminității. Nimeni nu are chef în Românika să practice genul feminin, atîta vreme cît rînjetul te întâmpină din prima clipă a venirii tale pe lume. Și același rînjet atîrnă în continuare ca o cicatrice de sminteală pe toată mecla muritorului valah. Fie el născut falocrat și țanțoș ori muiere de drept comun, românakele a dezvoltat atitudinea misogină pînă la rafinamentul care nu mai necesită expresie verbală: un mic rînjet rezolvă orice comunicat. Românika nu comportă feminism. Cu acest soi de rînjet unanim vis-a-vis de specia femeiască, e de negîndit o mișcare feministă. Rînjetul nu e atitudinea unui bărbat (adevărat). Ci dovada unei alienări în cădere liberă. Cu demenții nu tratezi în termeni de activism cultural. Nu discuți și nici nu dezbați cu faloșii fuduli autoînnăscuți. Mi-amintesc cam care era regula de conversație cu domnii românași (cred că orice pizdă autentică a remarcat asta!): domnii grăiesc către muiere în măsura în care muierea e interesantă dpdv biologic sau ierarhic monden, discursul masculului fiind obligatoriu punctat de pauze de orgasm admirativ livrate de domnița spectatrice. Și totuși, singurul mod în care muierea noastră a reușit să se protejeze de prostia-sminteală a voievodului falocrat a fost sa îi calchieze comportamentul. În acest moment Românika nu e plină doar de masculi smintiți cărora le place să vorbească singuri și să fie admirați necondiționat, ci și de femei carieristice la fel de disfuncționale. Despre ce vorbim? Despre misoginism și lipsă de educație sau demență? Că tot sunteți destui filologi cu acte: "Fă pizdo" există în vreo altă limbă? Și aici sper că nu mi se va raspunde despre poematica limbii rumânești. Dereglarea e adîncă iar femeia îndelung dresată.
Întîmplarea face să cunosc vorbitori nativi de alte trei limbi decît româna. Spaniola, franceza și aromâna. Guess what: în nici una din aceste limbi nu există echivalent pentru expresia din titlu. O să ziceți că or avea ei altele... Ei bine, nu. De calibrul ăsta, nu. De fapt, nu există echivalent european pentru modul în care românașii tratează (cu) femeia. Nici măcar bau-baul nostru etnic - țiganii, nu își tratează femeile precum românii. Ce-i drept, țiganii nu sunt într-atîta de impotenți pentru a afișa asemenea comportament. (Nu, domnu', nu mi-am tras-o cu nici un țigan pîn-acu', dar burți gravide și plozi nu prea mai vezi în ultima vreme decît la țigănci; și nu-mi închipui că bărbații lor le-au lăsat să se însămînțeze cu masculi din grupul majoritar.) (Și nu, domnu', degeaba rînjiți, o femeie cunoaște măsura unui bărbat și fără să-i scormone podoaba din prohab.)
.
Cercetări furișe: făcute la întîmplare, cu subiecții disponibili, în public, în trafic, vernisaje, alte reuniuni mundane.
Adolescenți de ambe sexe comunică între ei - se hăhăie, se hîrjonesc, bîrfesc, își relatează noutăți interesante. O fac pe același ton - și fetele și băieții, o fac aproape simultan, totuși se înțeleg între ei și e evident că își răspund unii altora cu informații sau cu replici spirituale. Comunicarea e cu du-te vino.
Tineret studios: comunicare periată, echilibrată, puncte comune profesionale, informații despre facultăți - băieții și fetele nu se mai hăhăie, sunt oameni mari și încep să-și lipească expresii de android corect politic pe meclele care pînă mai ieri nechezau vesele și pline de opinii.
Mmmmm... Zece ani de la absolvire. Fetele și băieții au crescut, unii s-au însurat, altele s-au măritat. Scenă de gen: Măriuca și Ionel sunt tineri căsătoriți. Ingineri de avioane. Săndel este prieten de familie. Și el este tot inginer de avioane. Guess what: atunci cînd cei trei ies împreună la o bere sau își fac vizită, Măriuca stă cuminte și admiră cum cei doi masculi discută despre aceleași motoare de avion despre care ea își pregătește un doctorat. Ei încă nu. Dar ea poate cel mult să facă o cafea... Cu toată teza ei.
E o adevărată minune cum bărbați de toate nuanțele și categoriile (sociale) și formațiile (profesionale) pot avea în comun același mod de a spurca vecinătatea. (Da, domnu', femeia e vecinătate, nu proprietate, și nici mijloc de igienă.)
Puncte de suspensie:
Care este vîrsta la care se smintesc românii? (Devenind românași.)
Ce anume poate tîmpi de o manieră atît de gravă niște indivizi care altfel aveau o înzestrare decentă.
Care este modul în care trebuie tratat cu acești stricați? (Nu-mi închipui o Românie de lezbiene, după cum nici modelul argentinian -curvă/ hoață- nu mi se pare a fi o opțiune valabilă.)
.
Aviz dobitocilor:
În transportul în comun se pot studia tot felul de făpturi. Anonimatul pe care acesta îl amprentează asupra individului îl și deschide, în același timp, lăsîndu-l fără pavăză. Oamenii visează îngîndurați în plin trafic; iar cele mai pregnante asemenea observații mi-au fost prilejuite de niște femei. Nu una, ci mai multe. Multe, de fapt. Între 35 și 45 de ani, mai degrabă frumoase, educate, burgheze, ținută decentă spre elegantă, femei îngrijite și demne. Fără verighete. Deci neînregimentate în fericirea oblgatorie. Dar și cu o dezamăgire (aceeași nuanță amară, seacă în toate cazurile) care trena amplă, indiferent de mișcările mediului, de soneria mobilului..., indiferent. O amărăciune care impregna întreaga ființă. Ce le-a putut cătrăni în asemenea hal pe toate aceste femei care ar fi trebuit să fie salutate, curtate, dorite, invitate. Se pare că omologii lor, bărbații români, se pot lipsi de aceste femei. N-au nevoie de așa ceva. Și nu e de-ajuns indiferența lor moale, așa cum e ea naturală - mai sunt și fuduli - se mîndresc cu faptul că n-au nevoie de așa ceva și afirmă în gura mare, îi explică femeii faptul că este inutilă. Pentru că ei nu au nevoie de ea. Ei, bărbații români, care au intoxicat toate urechile despre cum sunt dînșii futăii Evropei și cum osul de cioban mioritic face ravagii în cărnurile occidentoase.
Condiția femeii în România e un fals. Condiția femeii și onoarea bărbatului funcționează împreună: cîntar de farmacie. Ori, atîta vreme cît onoarea bărbatului român e spumă-n ochi, mierte-fierte/ coaie prăjite, cum/ pe unde să închipui condiție pentru femeie...
Careva tre' să se trezească. Ori ei - să-nceapă să învețe că au nevoie de acele femei demne. Ori ele - să înceapă să-și deie seama că n-au nevoie de asemenea ei.
.

Performanțe cotidiene

.
Cine poate pronunţa diferenţa între ceva şi altceva decît doar cel care le va fi instituit. Discernămîntul nu ne aparţine. Zidirea este magnifică tocmai în acest aspect al simultaneităţii → demonul meu păzitor poate să facă taman cît o legiune de îngeri…
.
I-am învelit în artă ca în ceară. Să nu mi se împută în colecţie.
.
Şi dacă există glorie întru cele ale acestei Lumi, ea nu lui Alexandru aparţine. Ci lui Fidias. Făcătorul de zei.
.
Nu ierţi oarece… Spurci tot.
.
Orice rostire improprie valorează cît o absenţă.
.
Beţii secătuitoare. În care setea să se-adape numa din propriu-i nesaţ.
.
Atrocitatea ca dezmăţ continuu.
.
…În măsura în care o cicatrice comportă rană.
.
Cumul de lipsuri.
.
A-l înşela pe demon e o altă acceptare a demonizării.
.
- Miluieşte-mă… / Şi l-am miluit. Pînă spre ziuă.
.
Creatorul e singurul care nu plăteşte taxă pe trufie.
.

Poligon

.
1. Suprafața statului Haiti este de 27750 km², ocupînd 36% din suprafața insulei Hispaniola în partea de V, restul insulei fiind ocupat de Republica Dominicană în estul insulei.
Suprafața României este de 238391 km² cu tot cu ape teritoriale.
.
2. Întrebare: cum e posibil să ai un eveniment teluric de asemenea amploare într-o jumătate de insulă iar în cealaltă jumătate nici să nu-ți tremure ceașca pe masă? (Socotiți o distanță ca între Craiova și București.)
.
3. O insulă în plină mare, cu un seism de gradul 7 - iar marea rămîne calmă, fără replică? E posibil?
.
4. Contribuții umanitare mondiale au fost trimise în zilele imediat următoare catastrofei. Belgieni, spanioli, chilieni, argentinieni, italieni, canadieni, etc. Adică țări care nu sunt deloc aproape de Caraibe. Statele Unite au trimis ca ajutoare pînă acum 6000 de soldați + vizita doamnei Clinton. De ce ajutoarele trimise din atîtea țări îndepărtate rămîn blocate de către soldații americani? (conform știrilor TVE, Spania)
.
În Haiti erau deja 7300 de soldați ONU din 22 de țări + 1600 de polițiști din alte 33 de țări, pentru că din 2004, Haiti a fost considerată ca țară neguvernabilă care necesită ajutor extern armat pentru menținerea ordinii de stat. Cu ocazia acestei catastrofe, ce s-a întîmplat cu cei aproape 9000 de participanți străini la ordinea statului Haiti? Pentru că despre asta nu s-a spus nimic, iar căști albastre ONU nu mai vedem în transmisiunile directe, dar vedem căști americane în timp ce ONU solicită ajutoare umanitare țărilor europene. De ce? O fi pentru că Statele Unite sunt la o aruncătură de băț?
.
7. Nu-i așa că haosul nu era perfect fără deținuții de drept comun deversați în peisaj? (Acum este.)
.
8. De ce reacția S.U.A față de dezastrul din Haiti amintește atît de mult de reacția pe care a suportat-o New-Orleans-ul scufundat în mocirlă acum cîțiva ani? O fi pentru că ambele dezastre atingeau comunități de negri?
'Triți!
.

Micul Paris Extrem de Vesel

.
M-am alarmat citind despre ucraineni înfometaţi care mîncau carne de om. Apoi m-am liniştit, aflînd cum, prin anii ’60, la Cireşica, puteai loa un ficat excelent. Bine făcut sau în sînge; doar că era ca şi al tău. Scorul e în favoarea românaşilor. Gubernauţii mîncau ciolane de confrate pen’că-i lăsase Partidu’n silozu’ gol. Ai noştri în schimb, se dedau la asemenea îndeletniciri “for sport” cum s-ar zice, într-o epocă în care hrana era la discreţie, nicidecum motiv de contrabandă. Adeverind că tot ce mişcă se mănîncă. Sau tot ce a mişcat vreodată… Încep să mă întreb ce-or fi făcut bucureştenii cu toate cadavrele care rămîneau de pe urma la cîte o ciumă? Le puneau cu sare? Şi că tot mi-am amintit de alde Car(n)agea – cum rămîne cu ortodoxia noastră cea vajnică, înflorită brusc după ’89, cînd atîta amar de vreme, toată vorba şi înscrisul rumânului se întocmeau cu cîte un blestem la urmă. Cînd în loc de indulgenţe (catolicii sunt nişte looseri!) preoțimea din Ţările Române făcea comerţ cu afurisenii…
Tîrgul Bucurescilor pluteşte în continuare într-o mlaştină. Miasmele locului i-au otrăvit evoluţia împiedicîndu-l să devină urbe ori măcar Capitală; lăsîndu-l doar ca pe un obstacol cu moţ în calea vîntului de bărăgan.
.

Trufaş cu cauză

.
Omul tinde să-şi particularizeze timpul. Adică să amprenteze o convenţie. Şi din convenţie ritmetică, timpul devine un idol găunos şi extensibil în care să încapă toate avatarurile antropice. Şi în loc de veşnicie, omul caută să-şi arate puterile raportîndu-se la istoricitatea lucrurilor, vrînd să vadă evenimente acolo unde sunt doar coagulări ale iluziei. Atît cît trăieşte timpului său, omul e robit, ţintuit ca-ntr-o cuşcă. Îşi renegă singur libertatea, alegînd să facă orice într-o epocă anume, iar nu să-şi ridice ochii la ce este inalterabil.
Omul dă caracteristici unei vremi. Nu înseamnă aceasta încercarea de a consemna o iluzie? Formele pe care le creează omul trebuie să se raporteze – nu la cele imediat produse de contemporanii săi, ci la toate cele cunoscute din aşa zisul trecut şi deopotrivă la toate cele posibile aşa zis viitoare. Creaţia omenească are cîteva şanse de a ieşi din caduc. Contemporaneizarea nu se numără printre ele.

.