Crime concentrice

.

Mda. Ma dezic de uzantzele preistorice.
Incerc sa fiu cavaler pana-n panzele albe. Panzele freatice. Nu-mi place sa ucid. performanta e sa lasi lucrurile intregi, nu sa le paradesti cu aparitia ta. Cand incetezi sa ucizi, inceteaza si uciderile asupra ta. Pur si simplu pentru ca incetand sa ucizi devii intreg. Si cine poate sa ucida ceva intreg?... Crima estropiaza din toate pozitiile si in toate sensurile. Crima asupra unuia il damblageste si-l lasa dezintegru pe chiar cel faptuitor. Deci crima predispune la a fi perpetuata prin chiar esenta ei: alterarea.
Cine vrea sa isi pazeasca integritatea, adica autonomia de miscare a constiintei si lipsa de dependenta - tre' sa-si pazeasca in orice clipa si context conduita. Pentru ca mereu planeaza asupra noastra tentatia de a ucide ceva, de a strivi macar din neatentie, daca nu chiar din arbitrarul lui "pentru ca pot"...
Eventual (dar nu neaparat!) ne trezim abea cand bumerangul se intoarce asupra-ne. Si ne revoltam tampi pentru ceea ce am provocat cu nonsalanta inconstientza.
Asupra crimei trebuie vegheat fara incetare.
Ea este semnatura posibila a orcarei puteri.
Pentru ca omul este putere.

Comentariu fara splendoare, doar cu mizerie

.

Nu pot sa declar ca azi am aflat.
Am aflat acum o luna si ceva. Dar azi am mai intrebat inca o data. Am zis ca prima oara s-a balanganit pendulul aiurea. Mi-a tremurat mie mana. Astazi am incercat sa primesc un alt raspuns. Mi-am dorit alt raspuns. Nu a binevoit sa imi zica altceva. Nu stiu cu precizie ziua. Dar luna o stiu.
E o victorie acra sa-mi dea acelasi raspuns repetat. Iar sa ajung sa vad si implinirea in timp e ceva care ma face sa vreau sa intind timpul ca pe un elastic. Pana se rupe elasticul si presupun ca kestiile anuntate renunta sa se mai intample...

Oare a facut tot ce era de facut? Oare a inteles cu adevarat tot ceea ce trebuia sa inteleaga? Oare a lasat ceva in neordine? Oare pleaca pregatit? Mai are vreun regret? Oare a reusit sa se bucure indeajuns incat sa nu se mai intoarca aici? S-a intalnit cu toti cei cu care trebuia sa se intalneasca? Ne-a bifat pe toti? Ne-a iertat pe toti? Ne-a bucurat pe toti?
Ne-a ajutat pe toti cu cate ceva? Dar pe el?... Pe el s-a iertat? De el i-a fost mila?

Cred ca tre' sa te bucuri ca un tacanit cat timp esti aici. Ca sa poti sa treci mai departe. Altfel esti intors tot aici, pana inveti sa te bucuri. Probabil ca d-aia e Nebunul ultima arcana.

La asemenea vesti, cine afla, devine oarecum asistent. Probabil ca astea au rolul de a te pregati pentru propria decolare.

M-apuca o tandrete tremurata si toanta atunci cand aflu ca cineva incepe sa plece. Mi-e sa nu ramana kestii care n-au apucat sa se rosteasca, sa se rostuiasca... Particip efectiv la plecarea celuilalt. Am o tresarire de cate ori aud de plecarea cuiva. Ma intreb aproape mecanic daca am apucat sa-mi iau ramas bun... Cred ca d-aia detest sa ma cert cu careva. De principiu. Nu stie nimeni cand pleaca, si dincolo de orice hartza omeneasca, plecarea palpaie un far gretos, noi toti ne supunem plecarii. Ar trebui sa avem in vedere plecarea ori de cate ori avem chef sa mugim drame cu careva si sa facem tabula rasa... Inchipuie-ti-l mort pe celalalt si sa vezi cum iti piere cheful de scandal. Sa vezi ce repede te calmezi si ce frumos te adresezi...
.

Gustav Malheur!

.

Nu mai stiu de cate ori am zis ca ma scap de individul asta din viata mea. Esuez in el ca-ntr-o tescovina proasta. E un haloimis de falseturi si fetisuri - de parca insusi Krafft-Ebing l-ar fi posedat, nu doar Freud - si halucinatiile de cabinet cu canapea se facura aievea orori orchestrate. In ciuda publicului, in ciuda instrumentistilor, in ciuda posteritatii. In ciuda universului. A lui Moise si-a lui Odin deopotriva.
Asta si-a meritat Alma! (cum s-ar spune, cu tot cu Walter Gropius, Oskar Kokoschka si Franz Werfel...) L-a blestemat vreo orchestra: "Sa-ti dea Dumnezeu nevasta curva sa se futa cu tot dictionaru'!..."

Enescu al nostru este gratzia intruchipata cand foloseste vreo tema peizana, Mahler parca ar fi travestit in costum tirolez cu talanga... A nimerit bine Ken Russel cum e cu vienezul nostru cusut cu ata catolica... Te lepezi de sefirotzi? (Asta s-ar chema reconversie profesionala!)

Pe scurt, am mototolit a VII-a de Mahler si am aruncat-o la cos, uitandu-l pe micul Gustav in vreo crevasa d-a memoriei mele. Si ca sa fiu rea pana la capat, am schimbat cu a VII-a de Shostakovich. Uite-asa. Onoare Patriei!

Tata, ca sa puna capac cu lauri la toata cofetaria asta zice:
"Asculta Wagner, draga!..."
.

Alte amprente

.

Cu picioarele proptite in mine insumi. Crescute din gerul bolovanos al campului. Nu se aude nimic. Am incetat orice miscare. Lumina ma accidenteaza ca pe un intrus. Halci de pamant inghetat. Paie tocate, intoarse din plug. E atat de orizontal incat capat consistenta unui dolmen.

Ne place sa fim necrutatori. Plecam de-aici plini de medaliile acestei virtuti. De cate ori trebuie sa plecam pana reusim sa le lasam pe toate in urma...

Mi-e mila de propria mea istorie. Mi-e mila de toate greselile pe care le-am savarsit vreodata. Mi-e mila de toate acele greseli autentice de la care m-am abtinut. Mi-e dor de toate virtutile de care am uitat, chiar daca ele inca mai sunt cu mine. Mi-e dor de toate acele pacate asupra carora nu m-am milostivit la buna vreme. Mi-e dor de Luca boier Hrisomati, singurul ofiter omolog pe care il cunosc. Stie Dumnezeu ce imi da... Mi-e dor de mine.

"Tu ce intelegi prin Urmare?" - am auzit asta acum juma' de minut (28 dec. 1,28 AM)
"A nu iti mai apartine." - am raspuns eu

Cred ca detasarea sufoca mai abitir decat gelozia. Dar culmea detasarii e atunci cand te sufoci singur. De atata detasare. Si nici macar nu poti rata.
De cate te poti detasa? Pana unde este detasarea virtuoasa si de unde incepe ea sa fie doar o alta ispita? Sau intre timp ai devenit chiar tu ispita pentru ceilalti.
Sau.
Detasarea este autentica si valabila doar daca este o dificultate care te constrange, care te doare. Daca e lejera si fara chin - atunci nu e detasare ci vid interior. Detasarea e vindecabila. Vidul interior nu. El doar poate fi oprit; dar fara a i se diminua dimensiunea.
.

Just remember that death is not the end...

.

Cu cat este mai aproape sfarsitul, cu atat el este mai bine camuflat. Ca si cum apropierea ar opera un filtru magic prin care catastrofa finala e absentizata... Desigur, doar pentru frumusetea jocului, doar atat cat tine acea ultima bucata de drum care a mai ramas de parcurs. Deci urca imbecilul, urca si urca si se grabeste sa cucereasca. Pamantul. Lumea. Infinitul. Si o data cu el si prostia sa imbatabila. Pentru ca intr-adevar, doar prostia e de nezdruncinat. Graba de a cuceri cat pamant? Probabil ca mult mai putin decat cantitatea echivalenta de apa pe care o necesita pentru supravietuire adversarul sau. Dar sigur ca aici nu discutam doar despre domnia cantitatii... Ci si despre semnele vremurilor... Gloria pe care o resimte unul nu este in congruenta cu gloria celuilalt. Cuceritorul cunoaste o glorie inutila, organizata, numarata pana la ultimul sfantz. Stie cat are de castigat. A strateguit orice pierdere, si-a bandajat depozitele, si-a infipt steagul, banii si surzenia de vipera in plin desert si, cu butelca umpluta ochi de apa ionizata, energizata si sfintita, a purces sa faca ordine in setea celuilalt. Aceasta este marea glorie a Marelui Strateg Secatuitor.
De partea cealalta se afla o glorie firava, disperata, cu nisip si sange, ca in arena, doar ca nu e in arena si nu e de joaca, desi sunt si copii... Nimeni nu este interesat de eroi insetati si desculti. Suntem prea civilizati pentru a privi la un conglomerat de resturi. Ruine biologice, arhitecturale, scrasnet in mutenie. Noi nu mai recunoastem gloria. Ne vom fi pierdut organul prin care am fi putut s-o reperam... Gloria e a celor care inseteaza. Caci, dupa un sacrificiu consistent (care poate sa insemneze chiar sacrificiul intregului grup!), setea este rasplatita. Apa isi gratiaza jertfelnicii printr-un potop cuprinzator, o apa a timpului, un potop al istoriei. Cei care au profitat de setea altora vor sfarsi inecati, pentru ca sa se usuce tot acel sange risipit nisipurilor. Pentru ca prostia trufiei sa-si afle vesnicul confort cuvenit.
.

Standard de imbecilitate

.

”Să mori în glorie ! Repede. Cu trufie.”
(Acesta nu este un comandament de credinţă, ci un îndemn pervers. Cel care îl aruncă la înaintare e dintre aceia care dau dosul de la propriul îndemn. Va ajunge bătrînul comunităţii şi cu înţeleaptă lăcomie va continua opera sa de asasinat discret.
Să nu-i crezi niciodată pe cei care mor ultimii. Înseamnă că s-au fofilat. Dar nici pe cei care mor primii. Înseamnă că au fost nesăbuiţi. Crede-i doar pe cei care în timp ce primii şi ultimii mor îngrijindu-se de acest lucru, lasă în urmă oarece. Care să le steie mărturie; astfel nemaifiind nevoie să se preocupe de cum/ cînd/ cît mor.)
Adevărata expresie trebuie bagatelizată. Pentru a rămîne ascunsă mondenităţii. Pentru a se dezvolta în afara tulburărilor.

Opera mai mult decat vie

.

Cat mai rezist in postura asta. E vorba de anduranta sau de nonrezistenta... (?)
La fiecare prostie care rasuna in urechile mele/ ochii mei, ma intorc spre zarea pe care o cunosc cel mai bine. Ranita in spate si-am plecat. Stiu ca drumurile din tara mea nu sunt cai ale insingurarii. Cunosc ca fiecare decizie a mea de a lasa in urma prostia celuilalt - ma conduce inspre acelasi peisaj. Portile se inchid undeva departe, am trecut vajaind toate granitele catre un inapoi perfect in care cuvintele mele sunt nefolositoare - intelegerea fiind deja. Luca pazeste trecatorile, astupa defileele, imi curata urmele in tara mea. Cine poate patrunde aici? Sub ochiul lui albastru ma intamplu in deplinatatea facultatilor mele. "Fa orice poti ca sa eviti un eventual regret..." Si tara s-a deschis doar pentru mine. Zic eu ca e tara mea. Dar cred ca e tara lui Luca. "Si ce mult ma bucur eu cand tie ti-e atat de bine in tara mea incat o consideri ca fiind a ta..."
.

Frumusetea ca o boala

"Am dezvoltat devreme o anume preferinta pentru abject si abnorm. Stiu ca orice verdict de perversitate mi s-ar acorda ar reprezenta doar un fragment din ceea ce port. Nu am lasitatea ipocrizeniei. Nu fac slalom printre jaloanele bunei cuviinte. Am acea raceala metodica ce permite intelegere prin claritate. Nu ma retrag chelalaind atunci cand dau nas in nas cu vreo oglinda. Si nici nu-mi este de ajuns explicatia de Lilith in Pesti...
Uneori ne uitam lung si tamp la exact ceea ce cautam. Ca si cum focalizarea e perfect ex-centrica/ periferica. Vedem toate celelalte aflatoare pe margine, doar ce-i in mijloc nu. Tot astfel se intampla sa fim in posesia intregii desfasurari a unor lucruri si totusi sa nu pricepem desenul orientarii lor. Patternul de succesiuni, alternante si simetrii. Poate pentru ca privim prin partea nepotrivita a lunetei. Si privim astfel pana ne dam seama ca luneta e un caleidoscop.
A trebuit sa ma surprind pe mine insumi de atatea ori cu aceasta aplecare insistenta catre stricat, josnic, aberant. Macar nu a fost ceva echivoc; ceva care sa mi se fi strecurat vag in inima, in ochi. A fost ceva temeinic, din prima. Socant, limpede. O atractie evidenta. Mocirla era circul meu. Orice apropiere de abjectie imi trezea reactii prompte de opunere. Propria-mi imaginatie se revolta fatis, producand brusc frumusete. Reactie de aparare... Albinele isi invelesc invadatorii in ceara. Ca sa nu li se imputa in stup... Cu cat era oroarea mai napraznica, tot pe masura era splendoarea ce-ncercam. O data, de doua ori sa se intample astfel - dependenta-i gata. Si cu adevarat am atins frumusetea in ce avea ea mai strain de omenesc - dar numai dupa ce voi fi rabdat sa diger putregai si mal.
Se produce o sutura stranie intre scursura si inaltimi. Apetitul pentru sublim cuprindea pofta de laturi. Nu cred ca le-am putut deosebi vreodata. Ele au functionat (oricat de dihotomic) de o maniera organica - ceva firesc. Si cine sta sa-si puna intrebari asupra firescului...
De parca depistarea jegului e urmata strans de o razbunare a desavarsirii - istoria jegului e compromisa, peste amintirea lui, peste impactul avut, se lasa o ceata moale - frumusetea - in varii forme si posturi. De parca memoriei mele ii era interzis sa pastreze uratenie.
De parca.
Sau chiar asa."