Alte amprente

.

Cu picioarele proptite in mine insumi. Crescute din gerul bolovanos al campului. Nu se aude nimic. Am incetat orice miscare. Lumina ma accidenteaza ca pe un intrus. Halci de pamant inghetat. Paie tocate, intoarse din plug. E atat de orizontal incat capat consistenta unui dolmen.

Ne place sa fim necrutatori. Plecam de-aici plini de medaliile acestei virtuti. De cate ori trebuie sa plecam pana reusim sa le lasam pe toate in urma...

Mi-e mila de propria mea istorie. Mi-e mila de toate greselile pe care le-am savarsit vreodata. Mi-e mila de toate acele greseli autentice de la care m-am abtinut. Mi-e dor de toate virtutile de care am uitat, chiar daca ele inca mai sunt cu mine. Mi-e dor de toate acele pacate asupra carora nu m-am milostivit la buna vreme. Mi-e dor de Luca boier Hrisomati, singurul ofiter omolog pe care il cunosc. Stie Dumnezeu ce imi da... Mi-e dor de mine.

"Tu ce intelegi prin Urmare?" - am auzit asta acum juma' de minut (28 dec. 1,28 AM)
"A nu iti mai apartine." - am raspuns eu

Cred ca detasarea sufoca mai abitir decat gelozia. Dar culmea detasarii e atunci cand te sufoci singur. De atata detasare. Si nici macar nu poti rata.
De cate te poti detasa? Pana unde este detasarea virtuoasa si de unde incepe ea sa fie doar o alta ispita? Sau intre timp ai devenit chiar tu ispita pentru ceilalti.
Sau.
Detasarea este autentica si valabila doar daca este o dificultate care te constrange, care te doare. Daca e lejera si fara chin - atunci nu e detasare ci vid interior. Detasarea e vindecabila. Vidul interior nu. El doar poate fi oprit; dar fara a i se diminua dimensiunea.
.