Amenzi

.
“Numai ascultînd Mahler se poate înţelege de ce s-a iscat războiul din ’14. Mahler este rubefiantul, excitantul. Vodca – opiul – supradoza. Mahler a creat un Reichstag sonor cu ciupeli din Wagner + paranoia din dotare. Apoi, ca un profet de ţinută morală, a decedat lăsînd afacerea cu testament. Cui ? Generaţiei Sarajevo. Războiul din ’14 sunt funeraliile lui Franz Joseph. Iar Mahler este cel care pe parcursul a nouă simfonii jumate a arătat calea gloriei şi palatele lui Odin; făcînd covorul roşu pentru Arturo Ui. Mahler şi nu Wagner este corupătorul la violenţă. A se vedea primul rezultat al lui Wagner – Ludwig & Neuschwanstein ! Un prinţ îmbălsămat în propriile vise şi un castel pe măsură. Nimeni n-a vrut să găsească Graalul, să fim serioşi. Toţi au vrut să se hăcuie şi să crape în drum spre Graal !
Arturo Ui & Co. sunt ieşiţi din şedinţele de psihanaliză articulate de marele Sieg Freud micului Gustav.
Penultima perversiune a lui Mahler fiind impotenţa iar ultima – să se lecuiască.“
.
“…Graalul lui Mahler e un vas stîlcit în care o omenire întreagă şi-a fecut nevoile.“

“Lorin Mazel comiţîndu-şi masacrul asupra simfoniei a III-a.“
.
“…Iar a V-a = modul paranoid de-a demara o mişcare simfonică. Morgă grotescă. Patologie sub formă de vals – Viena în derivă. Cu asemenea fanfară trebuia îngropat Franz Joseph.
Mahler sau triumful cu de-a sila… → Mahleur…“
.
“Şi tot à propos de Mahler → cîteva partituri în falset pot construi o linie melodică de mare fineţe. Dar o orchestră ?!“
.
“…Pînă şi Bruckner însuşi a crezut că sensul eroic din simfoniile sale se datorează filiaţiei wagneriene. Cînd de fapt, provenienţa era mai mult decît evidentă din eroicul discret şi cuminecat al lui J. S. Bach.
Bruckner presupune o lectură mai dificilă, mai solicitantă decît chiar Şostakovici. Este mai puţin previzibil decît Şostakovici. Sunt deopotrivă greu de memorat, ticurile de compoziţie fiind cele care se imprimă atenţiei. Şostakovici are ticul citatelor. Bruckner este oarecum lipsit şi de ticuri şi de citate.
Contemporani: Honneger şi Şostakovici. Honneger este o prelungire a lui Mahler – dar dezintoxicat de Freud şi vindecat de isterie.
Şostakovici este epilogul lui Bruckner în sensul coborîrii în actualitate – fie ea abjectă. → Angajarea. Renunţarea la paradisul intelectual d’antant.“
.
“Bruckner reia mult mai eficient toate înţelepciunile emise de Wagner. Mai puţin zgomotul. Bruckner reglementează excesele wagnerismului. Excese care vor fi preluate (recuperate !) de Carl Orff.“
.
“Învolburatul/ splendidul concert în re major pentru vioară de Prokofiev. Cu un Vadim Repin exersîndu-şi neputinţa pe stradivariusul lui din 1708. La limita falsetului. Ce-a păzit Valeri Gherghiev la toată scîrţîiala asta ? → Mi-e dor de Oistrah.“
.
“Eroismul amărui din simfonia în re minor a lui César Frank → să stăpîneşti atîtea sunete dîndu-le un singur verb…“
.
“Lipatti, aproape mozartian de lejer; chiar şi cînd tratează Chopin.“
.
“Vincent d’Indy – simf. a II-a – un fel de Berlioz art nouveau, un Berlioz care a trecut prin Impresionism. Deşi, cu nici un chip nu-mi imaginez cum ar putea Berlioz să treacă prin Impresionism fără a fi eradicat.“ (!)
.
“Exerciţii halucinogene: Wagner făcut de ruşi…“ …
.
“Cantorul de la Leipzig - Titanul de la Bonn - Piticul de la Bayreuth…“
.
“Ivan Groznîi şi Aleksandr Nevski – capodopere de concubinaj artistic.“
.
“În veacul lui Descartes pînă şi beţia e apolinică şi pînă şi propaganda catolică se acordează la registrul jansenist…“
.

Apa, stări & forme de agregare

.

Mi-am tot zis că nu ştiu să fac fotografii. Pînă într-atîta mi-o am tot spus încît acum tre să-mi dau un şut ca să am tupeu să apăs pe butoanele aparatului. Ceea ce m-a motivat totuşi să îndrăznesc a fost reacţia neaşteptată a apei. Nu numai că poate să ia orice formă, dar dacă i se oferă material de manevră, poate mima cam orice alte lucruri, fenomene, peisaje, etc., etc. Îi trebuie doar un revelator, ceva care să îi arate mişcarea, ceva care să facă posibilă comunicarea. Apă + gravitaţie + mişcare } e un mediu care seamănă prea tare a vietate. Ca şi cum în apă, materia îşi permite să viseze. (Care e inversul piromanului? Eu?) Ca şi cum materia ar reuşi să scape de ea însăşi atunci cînd e sub apă…

Civilizaţia de tip occidental e aproape sinonimă cu un fel de cult al trupului. Nu în postura cosmică în care înţelegeau anticii să îl considere, ci într-un mod standardizat – carpe diem în regim obligatoriu. Şi acest trup suprasolicitat, muncit în plăceri uniforme şi vanităţi cu pretenţi de voluptate – e mînat aşa în galop pînă sucombă. O sminteală cool, cu sau fără cravată.

Cum se face că avem un cult al trupului, dar nu avem un cult pentru ceea ce constituie trupul?

Apa a rămas doar un subiect de statistică geo-strategică.

.

AmeriKakania

.

À propos de clişeul idiot al filmelor americane: eroul negativ ascultă muzică mare. Să înţeleg că aceiaşi americani care finanţează şi consumă producţii conţinînd acest clişeu merg cu asiduitate în sălile de concert ca să ce? : să-şi dovedească snobismul pînă la capăt? Sau merg în spirit de partuză, merg într-un loc unde se vor simţi abjecţi şi grandioşi întocmai precum eroii maniaci pe care îi digeră în filmele lor psiho-juridice. Ca să ştim şi noi ce rumegă americanu’n sinea lui atunci cînd audiază Variaţiunile Goldberg. Nu cumva se simte Hannibal Lecter? Că dacă e cumva aşa, se înţelege altfel desfinţarea Guantánamo. Chiar nu e cazul să concentrezi atenţia asupra cruzimii/ prostiei într-un singur punct – cînd ai o lume întreagă la dispoziţie.

.