Apa, stări & forme de agregare

.

Mi-am tot zis că nu ştiu să fac fotografii. Pînă într-atîta mi-o am tot spus încît acum tre să-mi dau un şut ca să am tupeu să apăs pe butoanele aparatului. Ceea ce m-a motivat totuşi să îndrăznesc a fost reacţia neaşteptată a apei. Nu numai că poate să ia orice formă, dar dacă i se oferă material de manevră, poate mima cam orice alte lucruri, fenomene, peisaje, etc., etc. Îi trebuie doar un revelator, ceva care să îi arate mişcarea, ceva care să facă posibilă comunicarea. Apă + gravitaţie + mişcare } e un mediu care seamănă prea tare a vietate. Ca şi cum în apă, materia îşi permite să viseze. (Care e inversul piromanului? Eu?) Ca şi cum materia ar reuşi să scape de ea însăşi atunci cînd e sub apă…

Civilizaţia de tip occidental e aproape sinonimă cu un fel de cult al trupului. Nu în postura cosmică în care înţelegeau anticii să îl considere, ci într-un mod standardizat – carpe diem în regim obligatoriu. Şi acest trup suprasolicitat, muncit în plăceri uniforme şi vanităţi cu pretenţi de voluptate – e mînat aşa în galop pînă sucombă. O sminteală cool, cu sau fără cravată.

Cum se face că avem un cult al trupului, dar nu avem un cult pentru ceea ce constituie trupul?

Apa a rămas doar un subiect de statistică geo-strategică.

.