Înainte vreme (adecă mai ‘nainte de era hi-tech) existau diverse nuanţe de comportament între cele două genuri. Ori că erau etape ale aceleiaşi relaţii, ori că erau relaţionări în sine: seducţia, cucerirea, curtoazia şi politeţea erau măcar cîteva modalităţi de “lucru” ale unuia către celălalt. Normele epocii impuneau nuanţe, tergiversări, parapeţi, rezerve, căutări. Adică un expozeu, funcţie de individ, a capacităţilor sale de socializare, a talentelor sale mondene – care, desigur, presupuneau ceva educaţie şi respectarea unor uzanţe stricte. Garnitura asta de obiceiuri şi-a avut cartierul general în victorianism şi metocuri în fiecare provincie în care bunul simţ era considerat o virtute. Bien compris – în Ţările Române.
Acum. Să zicem că stîngismul de salon al găştii
Bag samă că în Ţările Române lipseşte un moment istoric de genul
În Ţările Române lipseşte în continuare momentul
.
