Scriptorium

.

A avea un caiet nou vine cam ca a avea un trup nou. O nouă istorie. În alb. Să îţi botezi timpul după bunul plac. Atît de bunul plac propriu.

Pînă în clipa asta n-am realizat că eşecul unui scris atîrnă de un şiret şi de o copertă. În orice caz, după un număr de legături (binding!), modele de coperţi şi culori de şireturi, după, zic – ajungi să te cunoşti. Aşa cum ajung femeile să se cunoască după ce schimbă cîteva modele de machiaj. Încopertările sunt ca nişte costumări ale scrisului. E clar că există un flux de graţie/ disgraţie între scris şi coperţi. Acest fapt fiind tradus în periodicitatea gustului – rafinament de circumstanţă sau nazuri sofisticate.

Cred neabătut în forţa de tracţiune a unei coperţi. Ea este cea care face ca scrisul să meargă ‘nainte. Coperta predispune. Ca uşa tribunalului. Abea acum desluşesc de ce vreme de trei ani nu am ţinut caietul lîngă mine. De ce nu i-am simţit lipsa, adică. Mai mult ca sigur nu era legătură între mine şi caiet. Practic, coperta închide laolaltă scris şi scriptor. Atunci cînd există şi un şnur pentru asta. (Unul capabil.)

.