.
La un moment dat înţelegi că moartea e vecinătate. Probabil că este o înţelegere consecutivă unei alte înţelegeri, care îţi rezolvă poziţia în lume: este posibil ca peticul de hîrtie pe care ţi-ai notat un gînd să rămînă integru încă o vreme indefinită după ce mîna care îl va fi scris a ajuns pulbere.
Uneori e destul un exerciţiu de imaginaţie – mai întîi te amuzi. Pentru că eşti încă aici. Prezent propriei tale făpturi. Încă mai ai prieteni ori cunoscuţi care să certifice existenţa ta. Aşa că e lejer.
Mai apoi. Cînd închizi monitorul. Cînd stingi lumina (dacă totuşi stingi lumina)… Dar deja nu mai e nimeni prin preajmă să-ţi dovedească despre existenţa ta. Atunci începi să înţelegi cam cum e. Şi e atît de îngrozitor, încît preferi să speri că în jurul tău mai bîntuie măcar vreo fantomă, ceva… Orice care poate fi perceput de tine ca alteritate, ca celălalt. Pentru că pormă, dincolo – e posibil să rămînă fiecare doar cu o oglindă-oglinjoară pe post de interlocutor procuror. Fără nici un celălalt care să mai confirme ceva despre existenţa ta.
Neantizarea nu e atît în sine – cît lipsa absolută a orcărui reper exterior care să-ţi spună că exişti.
Lucru pe care anticii îl cunoşteau. Capitis deminutio rămîne cea mai rafinată osîndă maximă. A te prăbuşi din lipsă de probe.
.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu