Întoarcerea aparatului pe dos

.
La un moment dat înţelegi că moartea e vecinătate. Probabil că este o înţelegere consecutivă unei alte înţelegeri, care îţi rezolvă poziţia în lume: este posibil ca peticul de hîrtie pe care ţi-ai notat un gînd să rămînă integru încă o vreme indefinită după ce mîna care îl va fi scris a ajuns pulbere.
Uneori e destul un exerciţiu de imaginaţie – mai întîi te amuzi. Pentru că eşti încă aici. Prezent propriei tale făpturi. Încă mai ai prieteni ori cunoscuţi care să certifice existenţa ta. Aşa că e lejer.
Mai apoi. Cînd închizi monitorul. Cînd stingi lumina (dacă totuşi stingi lumina)… Dar deja nu mai e nimeni prin preajmă să-ţi dovedească despre existenţa ta. Atunci începi să înţelegi cam cum e. Şi e atît de îngrozitor, încît preferi să speri că în jurul tău mai bîntuie măcar vreo fantomă, ceva… Orice care poate fi perceput de tine ca alteritate, ca celălalt. Pentru că pormă, dincolo – e posibil să rămînă fiecare doar cu o oglindă-oglinjoară pe post de interlocutor procuror. Fără nici un celălalt care să mai confirme ceva despre existenţa ta.
Neantizarea nu e atît în sine – cît lipsa absolută a orcărui reper exterior care să-ţi spună că exişti.
Lucru pe care anticii îl cunoşteau. Capitis deminutio rămîne cea mai rafinată osîndă maximă. A te prăbuşi din lipsă de probe.
.

Meci spate-n spate

A privi din doua unghiuri inseamna sa fii dispus sa vezi doua adevaruri. Dar aceasta trebuie sa ramana un exercitiu de pluralitate. Caci, in incercarea de-a obtine un adevar unic si suprem, am fi tentati sa suprapunem cele doua adevaruri - ceea ce nu ar duce decat la confuzie si dezordine. Exista un singur adevar unic si suprem - principiul autenticitatii. Dar copii sai sunt diversi. Nu vom fi mai aproape de esenta parintelui daca incrucisam progeniturile sale, ci vom adultera invariabil toate intelesurile de care am fi putut beneficia considerand fiecare adevar in parte.

Cazemata abandonată

Am păstrat un singur lucru. O scrisoare. Singura, de altfel. În rest am scos tot. Am dat jos, am lepădat, am ambalat şi-am expulzat. De obicei fac aşa. Nu trec peste anumite date. Nu trec cu un balast după mine. Aşa am făcut mereu. Înainte de solstiţiu, de Crăciun sau înainte de a se schimba anul. Ca nişte bariere pe care trebuie să le trec prin lepădări. Mă lepăd de mine, cumva. Pe mine mă împachetez şi mă las la tomberon. A nins toată dimineaţa. Cuminte şi alb. Surîzător. Sclerozător. Totul creşte. Nici măcar oamenii nu rămîn împriponiţi. Sunt infideli întregii sume de rele cărora se lasă robiţi. Trec peste ele fără să ştie. Se trezesc uşori şi moi pe zare, încercînd să-şi mai amintească. Numărînd lent uitări. N-am loat aminte la faptul că primul subiect comentat a fost Carl von Cossel. După cum am trecut şi peste un vis de doliu petrecut la o lună distanţă. Acum sunt vestigii care închid cum se cuvine. Corolarul a fost rostit primul. "Mort fiind n-aveai să-l recunoşti, căci nu fusese fiul tău." Parc-ar fi în Cien años a lui Marquez…

Pagina perfectă. Hipnotică. Ameţitoare. Un vierme ondulîndu-se cu vaiet. Pe locul în care mi-aş fi depus semnătura. Semănătura. Curiozitatea îmi este atît de acerbă încît renunţ să mai ridic capul înspre plafon. Să văd cine a rămas suspendat unde. Şi ce atîtea informaţii redundante. Am viermele. Am traiectoria. La capătul celălalt există hoitul.

Katylinare

"Mes pensées, ce sont mes katyns". I-ar zice Wajda lui Diderot.

Senzaţii de 10 stele:

Să te ştergi la cur cu hîrtie cretată. Să ocoleşti o groapă şi să calci într-un căcat. Să ocoleşti un căcat şi să pici într-un canal. Pufuleţii uzi. O freză slinoasă la un premiant. O femeie proastă care aşteaptă să o încredinţezi despre cît e de deşteaptă. Scrîşnetul lanţului pe nară cînd se dă funda. Să te-apuce căcarea şi să n-ai la tine decît bancnota de o sută de ronini cu care ar trebui să-ţi plăteşti taxiul...