Cazemata abandonată

Am păstrat un singur lucru. O scrisoare. Singura, de altfel. În rest am scos tot. Am dat jos, am lepădat, am ambalat şi-am expulzat. De obicei fac aşa. Nu trec peste anumite date. Nu trec cu un balast după mine. Aşa am făcut mereu. Înainte de solstiţiu, de Crăciun sau înainte de a se schimba anul. Ca nişte bariere pe care trebuie să le trec prin lepădări. Mă lepăd de mine, cumva. Pe mine mă împachetez şi mă las la tomberon. A nins toată dimineaţa. Cuminte şi alb. Surîzător. Sclerozător. Totul creşte. Nici măcar oamenii nu rămîn împriponiţi. Sunt infideli întregii sume de rele cărora se lasă robiţi. Trec peste ele fără să ştie. Se trezesc uşori şi moi pe zare, încercînd să-şi mai amintească. Numărînd lent uitări. N-am loat aminte la faptul că primul subiect comentat a fost Carl von Cossel. După cum am trecut şi peste un vis de doliu petrecut la o lună distanţă. Acum sunt vestigii care închid cum se cuvine. Corolarul a fost rostit primul. "Mort fiind n-aveai să-l recunoşti, căci nu fusese fiul tău." Parc-ar fi în Cien años a lui Marquez…