Suicidare

Molii gingaşe – mari cît palmele unui soţ tînăr – se înfigeau însetate în spinii roată, grilajul de feronerie între care văpăile neclintite ale lumînărilor chemau tulburător. Fluturii scheunau podidiţi de dragoste, se avîntau cu piepturile lor catifelate, aurii, vărgate, scîrbind ochiul, mursecînd aerul, tăvălindu-şi moartea în ţepii lungi cît neşte braţe – aruncaţi în toate direcţiile, repetitivi, simetrici, alternaţi – neşte spade întunecate, strălucind surd atunci cînd focul pîlpîia în bătaia vreunei aripi. …Şi în acea oră tardivă; într-un anotimp galeş. Fragedele zburătoare pulberate cu bronz şi sămînţă de floare şi chinovar – rămîneau să-şi tremure ultimele zbateri, să-şi verse mireasma ultimei răsuflări; ultima licărire a visului de lumină. Şi ce e mai amarnic ? Să chemi molia la moartea pe care şi-o cunoaşte/ doreşte. Dar să o ucizi mai nainte de-a fi ajuns la flacără. Lăsînd-o să-şi contemple dorinţa – supremul său ţel – întîmplarea vieţii sale devine himeră. Mai criminal decît a zadărnici o moarte e să îi substitui una necalculată. Şi cum tot ce e pe delături de calcul aduce frustrare → în ce mai rezidă esenţa crimei ? În moartea care se totuşi întîmplă sau în neîmplinirea destinului firii ?