Eterna & fascinanta

.
Frumusetzea se intampla mai intotdeauna in afara orcarei constientze/ constiintze. Frumusetzea perfecta este lipsita de miex, de consistentza, e goala. Ea se preumbla prin lume asemeni unui recipient pentru priviri, mintzi, inimi, absorbindu-le fara sa tresara de vreo satisfactzie. Frumusetzea perfecta e cea care nu intzelege nimic din ce se intampla in jurul/ in launtrul sau. Ramanand izolata in inconstientza sa, frumusetzea ramane la rangul statuar. Desavarsirea e de neimpresionat, doar omul are carne si emotzii, frumusetzea - cu cat este mai tampa si mai areactiva - cu atat e mai aproape de Parthenon.
Cei vechi considerau ca natura sufera de horror vacui - si de la aceasta construisera sisteme de interpretare si fantani arteziene. In contrapartida - cei ce se socotesc cetatzeni ori macar simpatizantzi ai Antiphisiei - acei intelectuali naravitzi la tot ce inseamna distorsionare si calcul, vor admira fascinatzi tocmai asemenea goluri, asemenea pustietatzi launtrice care apar in natura. Fie ea omeneasca. Asupra unei mintzi articulate, pauza din mijlocul frumusetzii exercita efectul ametzitor al unui maelstrom. Povestea lui Pygmalion se incheie fara sminteala doar pentru ca pustietatea statuara a frumusetzii (Galatea) e rezolvata in mod divin. Frumusetzea capata miez, iese din indiferentza desavarsirii sale si, desigur, coboara de pe piedestal, adica decade din postura sa de zeitate apocrifa. Probabil ca mitul lui Pygmalion a aparut din necesitatea de a rezolva macar astfel drama atator absorbitzi de frumusetze care in atatea randuri au ajuns la secatuire tot adastand fascinatzi pe buza vertijului. Caci a privi in gol nu este o plictiseala pentru acestia ci semnul unei cautari aproape arheologice. Asteptarea din fatza desertului - ca totusi tatarii vor aparea. Cum ar veni - semnificatzia frumusetzii nu iese din launtrul sau, ci din raportarea pe care privitorul o practica. Ramane de judecat care este atitudinea justa/ eficienta de avut in fatza vidului frumos. Adorativul care ramane priponit pana la epuizare, care se arunca pe sine in putz incercand sa il umple? Sau admiratorul rece, exsangvinat si flegmatic care se comporta ca un colectionar. (Adevaratul colectzionar isi priveste chiar si propriile pasiuni cu aceeasi detasare metodica.) A treia posibilitate depaseste granitzele comportamentului omenesc - a ramane doar martor acelei frumusetzi si a socoti goliciunea ca fiind singura ei semnificatzie, in masura in care un loc gol poate fi recipient pentru ceva din afara omenescului. Si atunci nu ai altceva de facut decat, asemeni lui Pygmalion, sa-ti mutzi privirea asteptarii de pe golul cel indaratnic al frumusetzii care nu se poate autoumple - catre ceva care poate umple/ invia/ semnifica pana si indaratnicul gol frumos.
.