Ode to Alexander

.
Unii isi construiesc insectare. Pentru a avea unde sa-si priponeasca fuga ideilor. Altii fac liste - intepand in fiecare pagina un nou intrus; pentru a-i opri retragerea. Fiecare ochindu-l pe celalalt si de fapt tintuindu-l cu o privire perpetua.
Eu colectionez voci.

Senzatii, stari, derapaje in urma acelei voci.
O trena de catifea cat o sala de ceremonii. Trecand peste mine. Catifea lenta, de un brun reavan. Abanos. Lentoarea unui sarpe tanar care traverseaza in diagonala. Sarpele de abanos onduland trena de catifea. Volute in cadere.
Raman in mijlocul vocii. Mutenia din miezul vorbirii. Vocea respira de toti peretii - pamant mirosind a zapada. Acreala suava cu care se tavaleste in rotocoale largi. Aproape geamat, aproape surd. Inca rezonant. Reflex metalic incuibat in cofrag lenes. Zbatere dura, casanta. Scurt. Apoi iar - tarare lunga, precisa/ naucitoare - ornamente, broderii, snur de solzi zornaind atzatzator pe pavimente aburite. Ceatza si balti. Opal & sange. Trepidatii spiralate. Soptite. Trena colandu-se incet in memoria mea.
O voce poate sa cunoasca mai multe despre lume decat emitentul ei. Cu cat cunoaste mai multe, cu atat consistenta sa devine mai trupelnica. O personalitate distincta, imperiala, cucerind teritorii fara sa-si intrebe emitentul. Independenta precum o armata... Un fel de vietate paralela, uneori mai implinita existential decat emitentul. Arhetip personal, pe cat de intim - pe atat de exterior - ca o medalie.
Sarpele musca moale in lespezile pe care zigzagheaza. Fisuri si falduri anamorfotice in trena de catifea. Propriul meu auz se revolta.
De unde pana unde tine o voce?...
.