.
...Decorat pînă la refuz cu Legiunea de Oroare, grohăind emfatic pe muchia rîpei, pregătindu-se să plonjeze în vid, doar-doar o ajunge să umble pe ape. Gloriosul nostru e acum terci cu branulă, iar istoria isprăvilor sale rămîne parcată în cîteva țăndări de siliciu sau pe vreun server… Consemnările erau mai eficiente î.e.n. Hi-tech. Mutaţia suferită de glorie e că gloriosului i se rupe-n pix de fapt – că ce era glorie homerică – sobră, oraculară, spintecînd vremile & memoria – acum e un chiot mîndru, cutia de bere de după şi număratul zloţilor de pe card. De unde gloria era practică religioasă, acum e business cu drapel. Perseu n-avea drapel. Ce glorios de bun simţ ar împlini soarta isprăvilor sale în contul a altceva decît al propriei sale faime? Doar numele său de actant poate suporta gloria. Ce glorie are cel care se agită în numele vreunui guvern, congres, parlament?... Recrutul nu comportă glorie. Gloria e decizie în acţiune – dar decizia nu poate fi decît a unuia singur – aşa că d-aia samuraiul nu are glorie (care este individuală, rebelă, afirmativă) dar are onoare – un fel de asceză a gloriei, cînd competenţa individului renunţă la voinţa sa pentru a împlini voia stăpînului – deh, lepădare de sine… Bref: gloria e de capul ei. Fără a fi delegatul cuiva. Deci – gloria e rezervată doar originalului, nu maselor de manevră, înlocuitorilor şi trimişilor. ‘Triţi.
.
Nu ştiu de ce mi se pare că cei mai proşti oameni pe care i-am întîlnit doar sufereau, de fapt, de viclenie cronică; şi că se prefăceau a fi neghiobi într-un mod care friza arta actoriei. Artişti ai poporului, cum ar veni. Ar fi îmbucurător. Ar însemna că erau mult mai puţin proşti decît îi căinam eu. Pe de altă parte, să fii deştept chiar cu orice preţ?... Impozitul pe viclenie nu e o prostie şi mai adîncă? Ori provin amîndouă din aceeaşi neputinţă. Bref: viclean = un prost care prosteşte şi p-altu’.
.
Cînd un prost şi un viclean se nimeresc, ei pot prosti o lume. (Ei, aici rămîne să mă hotărăsc dacă sunt în lume sau în afara ei.).Ca şi în cazul altor reptile, muşcătura – fie ea superficială, provoacă septicemie. Moartea e lentă, greoaie, vînătoare fără griji. Trebuie doar să calculeze cam cît poate să întindă de propriile bale. Eficienţă pe metru pătrat. Oare presupune vreun efort? Şi cum se simte un din-ăsta? Grandios? Victorios? Deasupra? Cît de bine se poate simţi cineva cunoscînd cum se moare pe unde pune el vorba? Mmmm… Noblesse… Surîd instant cînd ratez cîte un apel de la vreun tîrîie bale din-ăsta. Ar trebui să fie înţărcaţi împreună. Ce kestie: cum o fi testarea propriei neputinţe pe un alt neputincios?
.
Te tot aştepţi ca cei care fac ordine în ordinea lumii să fie nişte Marlon Brando, Paul Newman, etc., zei & supraoameni. Cînd colo, rulăm aceleaşi stîrpituri rînjitoare. Probabil că e o măsură de protecţie pentru atîta puhoi de omenire boantă. Cînd ai conducători olimpieni îţi cam ridică nivelul pretenţiilor şi la producţia de masă. Ce-i de făcut în cazul unei asemenea comparaţii? Păstrezi guvern olimpian şi dai plebea la rîpă, ca spartanii? Sau sacrifici excelenţa şi pui la tribună nişte gioarse competitive, să rimeze cu masele? Să exulte plebea… Nuuuuu. Punem gioarsele în funcţie, ce-i drept pentru că rimau cu plebea, dar: ajunşi pe culme, scroafelor noastre le se trezesc nazuri olimpiene… Şi uite-așa, concurs de neputinţe – pentru că doar cel care nu poate îl atacă pe celălalt pentru neputinţa lui – şi aceşti olimpieni de contrabandă urzesc rîpe în care să îngroape tot ce le poate aminti de ei înşişi. Adică cei la fel de neputincioşi şi cei cu adevărat puternici. ( Dacă vrei să se întîmple un gol, pune situaţia în mîinile unuia despre care ştii că este gol. Nu va face decît să se reproducă pe sine.)
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu