Cronică de abuz

.
Abuzul, de orice fel ar fi, e modul cel mai eficace de a glorifica victima. Abuzezi = martirizezi. Iar versatilitatea statutelor victimă - călău face ca cel care a agresat primul (pînă la a-și cere răspunsul violent), să se dea victimă pentru ca triumful său să fie complet. Călăul său e cel care i-a cazut victimă; cel care l-a suprimat apărîndu-se rămîne cu blamul cruzimii, în vreme ce el, agresor cu știința manipulării, se scoate de martir cu voturi unanime.
.
De ce-or fi călăii fascinanți? Ba nu, de ce sunt victimele atît de atrăgătoare. Călăul e frumos iar victima e sublimă? Și uite-așa se întîmplă polarizarea: cine întoarce nasul după sublim e nițel călău? Cine se lasă amețit de frumusețe e un pic victimă? Sau: nici frumusețea nu mai e ce-a fost odată... Și nici sublimul nu prea mai e. Deci nici atîrnătorii: și călăi și victime, deopotrivă, sunt diluați, de nerecunoscut. Ba chiar ușor de confundat. Pozițiile lor devin glisante, interșanjabile. După cum sunt și categoriile care îi denunță - frumosul și sublimul. De fapt, specializarea e stereo, ca la universitate: nu prinzi post de una, măcar de cealaltă.
Și zicea Malraux: ”Se întîmplă să te înşeli chiar şi cînd e vorba să îţi alegi viciul. Mulţi nu-l nimeresc pe cel care i-ar fi putut salva.”
Deci, e esențial să știi cu siguranță căreia dintre tabere îi aparții la un anume moment.
Pentru a nu fi una zicîndu-ți că ești alta.
.

Concurs de lepădări

.
Lumea e plină de oameni inutili. Boschetarii nimănui se regăsesc, se grupează tocmai în baza aceleiași disfuncții: li s-a băgat în cap că sunt de nefolos. Așa deci: a cui e disfuncția - a nefolositorului boschetar sau a ăluia/ ălora care au îndrăznit să jignească Universul autopropunîndu-se pe post de control tehnic de calitate la zidirea Domnului? Și ce consolare mizerabilă drept corolar pentru o existență: să fi fost de folos. Aceasta fiind varianta beteagă a lui a fi bun. Materialismul științifico-fantasmic face noua ordine în continuare, ștergînd podelele cu fiii de împărat pînă învață în mama lor odată să fie cîrpe utilizabile.
Cum se ajunge la anularea individului → prin lepădare. Paradoxul cosumerismului fiind ”n-am nevoie...”. Doamne ferește să zici așa ceva despre un nou produs cu studiu de marketing. Fiecare obiect pe care-l adaugi la lista ta de opțiuni te mai îndepărtează un pic de ceilalți ai tăi. Succesul contemporan stă în a convinge publicul de utilitatea ta. Iar publicul să te plătească pentru că l-ai convins de asta. Între timp, te-ai autodesființat, nu mai ești decît strategie de piață - și tot între timp, ceilalți (neamul tău omenesc!), nu mai sunt decît putere de cumpărare, target, masă de manevră. Te lepezi de tine, te lepezi de ceilalți și reciproca, fiecare bifează cît mai multe lepădări pe foaia de drum, fiecare se alienează din răsputeri.
Performant & notoriu, boschetarul cel mai demn de milă umblă fără să atingă pămîntul și se hrănește cu buletine de bursă.
.

Învățăturile Evitei doamna către fiica sa Lili

.
Cu privire la aceeași femeie valahă + condiția ei. Tendința cea mai facilă este de a arăta cu deștiul înspre românake, bărbatul falnic & fudul care spurcă tot ce-i iase-n cale. Sigur că face astfel românașul nostru smintit; dar îl mai proptește cineva în această îndeletnicire. Nu, nu ceilalți românași, masculi cu experiență, bătrînii devalorizatori ai numelui ”bărbat”, învechiți în batgiocură și murați în propria mizerie. Nu ei, deși sunt pedagogii subînțeleși pentru orice carieră conexă subiectului. Dacă nu ei, atunci cine? Păi muierile casii - bunice, mătuși și mame, fomei cu șicoala vieții în cîrcă, răbdătoare, viclene, supuse și sfătoase. Ele sunt depozitarele învățăturii, ele tezaurizează educația familială - ele o învață menaj, murături și mileuri pe tinerică, înșurubîndu-i în cap și primele noțiuni de feminitate. Ele sunt cele care predau ștafeta răbdatului ca pe moștenirea lu' pește. ”Lasă maică, dacă te bate înseamnă că te iubește!” Aha... Și-uite-așa muierea ajunge să-și revendice scatoalca, în fond e dreptul ei... Iar mașinațiunea pare a fi croită după modelul ”Și capra vecinului”, că dacă hoașca a fost tută la vremea ei și-a răbdat orori încurajîndu-și românașul să persiste, atunci sigur trebuie să pătimească și-a tineră, că așa-i legea firii, muierea s-asculte de bărbat și să-l suporte/ cinstească/ pupe-n cur, că doar el e Adam cel întîi făcut de Dumnezeu. (Uităm că veninul răbdării predispune la răzbunare, odată și-odată tot se umple paharul.)
Rețeta-i simplă: o emulsie de parșivenie + prostie se întinde cu limba peste o foaie de ignoranță. Cine-a zis că femeia nu-i perfectă nu era misogin. Pentru misogin femeia e perfectă, adică stupidă și docilă - iar tot ce e altminteri, e cu defect de fabricație.
Întrucît rolul de moașă a cam fost dezafectat, bătrînele doamne s-au reconvertit în educatoare clandestine. Și cum tot ce funcționează în Românika e la negru, tot astfel și tradițiile predate tinerei generații sunt îndoielnice, penibile, înapoiate. Ne autovalorizăm năravurile, ne conservăm prostia, ne omologăm disfuncțiile - o supă de căcat lung, dreasă cu români prizonieri lor înșiși.
Acesta a fost un adagiu la ”Cine nu are bătrîni, să-și cumpere.”
.

Fă pizdo...

.
Românika e un tărîm ostil feminității. Nimeni nu are chef în Românika să practice genul feminin, atîta vreme cît rînjetul te întâmpină din prima clipă a venirii tale pe lume. Și același rînjet atîrnă în continuare ca o cicatrice de sminteală pe toată mecla muritorului valah. Fie el născut falocrat și țanțoș ori muiere de drept comun, românakele a dezvoltat atitudinea misogină pînă la rafinamentul care nu mai necesită expresie verbală: un mic rînjet rezolvă orice comunicat. Românika nu comportă feminism. Cu acest soi de rînjet unanim vis-a-vis de specia femeiască, e de negîndit o mișcare feministă. Rînjetul nu e atitudinea unui bărbat (adevărat). Ci dovada unei alienări în cădere liberă. Cu demenții nu tratezi în termeni de activism cultural. Nu discuți și nici nu dezbați cu faloșii fuduli autoînnăscuți. Mi-amintesc cam care era regula de conversație cu domnii românași (cred că orice pizdă autentică a remarcat asta!): domnii grăiesc către muiere în măsura în care muierea e interesantă dpdv biologic sau ierarhic monden, discursul masculului fiind obligatoriu punctat de pauze de orgasm admirativ livrate de domnița spectatrice. Și totuși, singurul mod în care muierea noastră a reușit să se protejeze de prostia-sminteală a voievodului falocrat a fost sa îi calchieze comportamentul. În acest moment Românika nu e plină doar de masculi smintiți cărora le place să vorbească singuri și să fie admirați necondiționat, ci și de femei carieristice la fel de disfuncționale. Despre ce vorbim? Despre misoginism și lipsă de educație sau demență? Că tot sunteți destui filologi cu acte: "Fă pizdo" există în vreo altă limbă? Și aici sper că nu mi se va raspunde despre poematica limbii rumânești. Dereglarea e adîncă iar femeia îndelung dresată.
Întîmplarea face să cunosc vorbitori nativi de alte trei limbi decît româna. Spaniola, franceza și aromâna. Guess what: în nici una din aceste limbi nu există echivalent pentru expresia din titlu. O să ziceți că or avea ei altele... Ei bine, nu. De calibrul ăsta, nu. De fapt, nu există echivalent european pentru modul în care românașii tratează (cu) femeia. Nici măcar bau-baul nostru etnic - țiganii, nu își tratează femeile precum românii. Ce-i drept, țiganii nu sunt într-atîta de impotenți pentru a afișa asemenea comportament. (Nu, domnu', nu mi-am tras-o cu nici un țigan pîn-acu', dar burți gravide și plozi nu prea mai vezi în ultima vreme decît la țigănci; și nu-mi închipui că bărbații lor le-au lăsat să se însămînțeze cu masculi din grupul majoritar.) (Și nu, domnu', degeaba rînjiți, o femeie cunoaște măsura unui bărbat și fără să-i scormone podoaba din prohab.)
.
Cercetări furișe: făcute la întîmplare, cu subiecții disponibili, în public, în trafic, vernisaje, alte reuniuni mundane.
Adolescenți de ambe sexe comunică între ei - se hăhăie, se hîrjonesc, bîrfesc, își relatează noutăți interesante. O fac pe același ton - și fetele și băieții, o fac aproape simultan, totuși se înțeleg între ei și e evident că își răspund unii altora cu informații sau cu replici spirituale. Comunicarea e cu du-te vino.
Tineret studios: comunicare periată, echilibrată, puncte comune profesionale, informații despre facultăți - băieții și fetele nu se mai hăhăie, sunt oameni mari și încep să-și lipească expresii de android corect politic pe meclele care pînă mai ieri nechezau vesele și pline de opinii.
Mmmmm... Zece ani de la absolvire. Fetele și băieții au crescut, unii s-au însurat, altele s-au măritat. Scenă de gen: Măriuca și Ionel sunt tineri căsătoriți. Ingineri de avioane. Săndel este prieten de familie. Și el este tot inginer de avioane. Guess what: atunci cînd cei trei ies împreună la o bere sau își fac vizită, Măriuca stă cuminte și admiră cum cei doi masculi discută despre aceleași motoare de avion despre care ea își pregătește un doctorat. Ei încă nu. Dar ea poate cel mult să facă o cafea... Cu toată teza ei.
E o adevărată minune cum bărbați de toate nuanțele și categoriile (sociale) și formațiile (profesionale) pot avea în comun același mod de a spurca vecinătatea. (Da, domnu', femeia e vecinătate, nu proprietate, și nici mijloc de igienă.)
Puncte de suspensie:
Care este vîrsta la care se smintesc românii? (Devenind românași.)
Ce anume poate tîmpi de o manieră atît de gravă niște indivizi care altfel aveau o înzestrare decentă.
Care este modul în care trebuie tratat cu acești stricați? (Nu-mi închipui o Românie de lezbiene, după cum nici modelul argentinian -curvă/ hoață- nu mi se pare a fi o opțiune valabilă.)
.
Aviz dobitocilor:
În transportul în comun se pot studia tot felul de făpturi. Anonimatul pe care acesta îl amprentează asupra individului îl și deschide, în același timp, lăsîndu-l fără pavăză. Oamenii visează îngîndurați în plin trafic; iar cele mai pregnante asemenea observații mi-au fost prilejuite de niște femei. Nu una, ci mai multe. Multe, de fapt. Între 35 și 45 de ani, mai degrabă frumoase, educate, burgheze, ținută decentă spre elegantă, femei îngrijite și demne. Fără verighete. Deci neînregimentate în fericirea oblgatorie. Dar și cu o dezamăgire (aceeași nuanță amară, seacă în toate cazurile) care trena amplă, indiferent de mișcările mediului, de soneria mobilului..., indiferent. O amărăciune care impregna întreaga ființă. Ce le-a putut cătrăni în asemenea hal pe toate aceste femei care ar fi trebuit să fie salutate, curtate, dorite, invitate. Se pare că omologii lor, bărbații români, se pot lipsi de aceste femei. N-au nevoie de așa ceva. Și nu e de-ajuns indiferența lor moale, așa cum e ea naturală - mai sunt și fuduli - se mîndresc cu faptul că n-au nevoie de așa ceva și afirmă în gura mare, îi explică femeii faptul că este inutilă. Pentru că ei nu au nevoie de ea. Ei, bărbații români, care au intoxicat toate urechile despre cum sunt dînșii futăii Evropei și cum osul de cioban mioritic face ravagii în cărnurile occidentoase.
Condiția femeii în România e un fals. Condiția femeii și onoarea bărbatului funcționează împreună: cîntar de farmacie. Ori, atîta vreme cît onoarea bărbatului român e spumă-n ochi, mierte-fierte/ coaie prăjite, cum/ pe unde să închipui condiție pentru femeie...
Careva tre' să se trezească. Ori ei - să-nceapă să învețe că au nevoie de acele femei demne. Ori ele - să înceapă să-și deie seama că n-au nevoie de asemenea ei.
.