Stîngisme

.

Tous les hommes sont mortels zice Simone de Beauvoir. Eu zic că tot muritorul e erou. Sărman şi neştiut. Nu există chin mai atroce decît o singură secundă de disperare petrecută în trup. Sunt destui cei care dezertează. Prea grăbiţi. Sau poate pentru că nu vedeau care-ar fi rostul să continui – fiind repetitiv precum valul – să continui să-ţi rumegi disperarea. Sau, mai rău – să te prefaci că ai reuşit s-o cauterizezi. Statutul de întrupat asigură din oficiu statutul de erou. Ar trebui să vă intre bine în minte: toţi sunteţi premianţi. Doar premiile diferă. Supravieţuitori, veterani, cutezători, limacşi → spirt sau legume – fiecare îşi are boaba de fiere de-i schimbă tot gustul, fiecare se priveşte printr-un filtru – lacrimă sau puroi. Fiecare tîrîie un fragment de durere în urmă.

Om revoltat caut Împărăţie fără Exil şi Faţă fără Revers.

.

Sex, lies & videotapes

.

De cîte ori am întîlnit minciuna mi-am întîlnit şi perplexitatea. Păstrasem păreri flegmatice despre uimiri şi surprize, credeam în lipsa mea de reacţie mai ceva decît credeam în eficienţa lui La Rochefoucauld. Şi totuşi. Genul ăsta de viol moale dă peste cap orice structură. Guşterul care se infiltrează prin articulările armurii. Şoapta monosilabică, rostită în treacăt… O mică rezervă mintală uitată nespusă. Uitată ascunsă.

În ce constă efectiv succesul minciunii: faptul că doar unii dintre actanţi sunt mincinoşi iar ceilalţi sunt receptivi la minciunile lor. Ce-ar însemna ca toţi să fie mincinoşi? Ar fi un viol la nimereală, o partuză generală, o leapşă de cretini a cărei scurtătură ar fi cîte un Alzheimer pentru fiecare. Dar ar fi echitabil! Căci ori de cîte ori mă perplectizam aflînd de vreo minciună, întrebarea care mi se lovea de tîmple era de ce nu avem noi toţi organ pentru minciună, de ce doar unii sunt fericiţii posesori a aşa ceva, de ce bogăţia minciunii le e dată doar unora… Era ciudă, nu mînie. Mi-am zis “Ok, trec peste, în fond - e un dat natural, e ceva compulsiv, n-ai cum/ de ce să îi condamni.” Pasul următor a fost să ajung eu să mint în mod indirect, după ce voi fi crezut minciuni provenite din mai mult de o sursă. Eh, atunci mi-a cam venit s-apăs pe trăgaci. Pentru că din toleranţa mea calmă şi corect politică devenisem vehicul pentru falsuri, perpetuînd falsul atît în mine cît şi împroşcîndu-l asupra altora.

De asemeni interesant este modul învăluit în care mincinosul îl anesteziază pe celălalt, implantîndu-i volens nolens ideea de toleranţă civilizată sau chiar învăţîndu-l pe celălalt cît este de bun şi magnanim vis-à-vis de otrepe şi căcaturi… Mincinosul îţi urcă ştacheta morală undeva sus, pentru ca el să se încuibeze liniştit la picioarele tale. Adică de unde începe să te surpe. Mincinosul adevărat nu te convinge despre el – ci chiar despre tine!

Morala 1: atunci cînd în sfîrşit te trezesti din ce ţi-a servit mincinosul, te întrebi ce căcat mai eşti chiar tu, din moment ce mincinosul a reuşit atît de lejer sa te convingă pe tine despre tine…

Morala 2: pentru ce îţi fac unii ajungi să te spovedeşti tu.

Morala 3: îţi vei cere iertare toată viaţa de la cei care te-au minţit.

Morala 4: îţi vei cere iertare de la cei care te-au minţit pentru că ai vrut să îi linşezi sau pentru ca te-ai abţinut să o faci?

.

Gregarităţi de drept comun

.

Cine ne priveşte din afara măsurilor noastre, din afara timpului nostru propriu: vede, probabil, efervescenţa unei bacterii care tot dă în clocot, înmulţindu-se fără preget, peste orice pierdere şi în pofida oricărei extincţii. Ne înmulţim cu fervoarea fungilor, cu logica drojdiei, cu graţia candidei. Şi cu fiecare nouă reproducere a noastră mai buşim un pic Facerea, mai departe şi mai departe şi mai departe de Cuvîntul care rătăcea pe deasupra apelor. Probabil că ne-am fi înmulţit mai încet, dar mai consistent calitativ dacă nu am fi făcut din existenţă un raliu evoluţionist.

Pariul cu îndobitocirea se întîmplă în condiţiile unei gregarităţi dirijate prin toate mijloacele de educaţie. Din preistorie încoace, iniţierea şi cultivarea au fost paşii creşterii individului. Bag samă că istoria dă semne de demenţă senilă atunci cînd iniţierea şi cultivarea devin strategii de tîmpit, iară nu de iluminat. Şi asta îşi află încununarea în proporţia/ disproporţia dintre cei cu studii şi cei fără studii – ceea ce mai spune şi despre raportul în care se află individul faţă de masă şi viceversa. Mai întîi, educaţia instituţionalizată a devenit un bun de larg consum; nu mai era circumscrisa puţinilor aleşi. Apoi a devenit un avanpost al emancipării. Apoi a fost crescută cota emancipării, umflînd-o cu tratate de sociologie şi presărînd-o cu felurite producţii culturnice pe post de condiment aţîţător. Ei, da, dar emanciparea pedala mai departe pe educaţie. Deci – abolim individuarea printr-o emancipare uniformă – pe care o trăinicim cu diplome, burse şi premii. Pe cît posibil, fiecare nea Caisă de pe Terra să aibă în palmaresul vieţii lui o diplomă sau/ şi o bursă sau/ şi un premiu. Lucrătură eficientă: cum mai poţi deosebi amprenta adevărată într-un noian de contrafăcute? Succesul lucrăturii: tot omul care colcăie în această reţea are surzenia şi cecitatea activate împreună cu libera exprimare de sine.

Concluzie: de fiecare dată cînd îţi vine să te exprimi liber, te întrebi dacă nu eşti cumva şi surd şi orb şi dacă nu cumva libertatea ta de expresie nu te zvîrle direct în mijlocul turmei.

.

Advertisment

.
Am in atelier doua aparate de marit fotografii. Un Krokus si un Opemus. Posesorul Opemusului poate il vrea inapoi. Daca nu il vrea nici posesorul si nici altcineva, atunci ma debarasez de el, dupa cum ma debarasez si de Krokus. Daca in termen de o semana nu apare nimeni sa infieze pe vreunul dintre astia doi, ii lepad deopotriva. Iac-asa.
.