În ochii unora, însăşi proprietatea termenilor arată a depravare. Iar singura în stare să apere morala comunicării – prostia. Cunosc prea multe cuvinte şi ce însemnează ele, devin dubios pe măsura libertăţii mele. Şi fiecare neînţelegător – un vajnic gardian. Dar cuvintele exercitate în mod onest (earnestly!) nu necesită musai un interlocutor. Ele au viaţă şi acţiune chiar şi peste creştetul neînţelegătorului. Sunt literaţi cu care nu poţi juca o partidă sănătoasă de scrabble. Not to mention about a pun. Asemenea exemple nu mă pot deturna. Ei bîjbîie cu întregii de parc-ar fi resturi. Nimeni nu poate estropia un cuvînt. Îl poate poziţiona fără farmec, haz sau noimă. Îl poate spolia prin omisiune. Dar corpul cuvîntului este indestructibil. Maltratat în gura unui neştiutor de carte, cuvîntul îşi găseşte calea spre înţelegere. Neştiutorul propteşte cuvintele pînă ajunge să comunice. Învăţatul însă, se robeşte pe sine trufiei de-a pune cuvintele să semene a comunicare, să pastişeze formele fluente ale unei limbi vorbite – în aşa fel încît cuvintele se-ndoapă unele într-altele fără vreo cuviinţă, cu doar o unică justificare: nepreţuita vanitate a înţeleptului care se vrea admirat pentru hăţişul minţii sale.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu