Antichitate în doi timpi

.
1– Cea (adevărată!?) consemnată în analectele epocii.
2– Cea reşapată, scoasă ca iepurele din joben de către textierii baroci. Adică, să fim serioşi, cîte dintre libretele operelor aveau acoperire în consemnările istoricilor. Sau – de aici se desprinde încă un a propos: fabricarea istorică este ceva continuu, libretiştii baroci îi aruncă pe Cicero şi pe Plutarh în aceeaşi căldare cu fantasmele lor scenografice, mînărind, substituind & elucubrînd despre zei şi imperii.
Opera barocă sună atît de alien! Artificială, estetică, perfectă, fascinează prin asiduitatea cu care ratează să exprime stări omenesti. Aşa cum autenticitatea istorică/ mitică/ faptică a libretelor baroce este pe de lături, tot astfel este şi ce se suspină, ce se strigă, ce se geme, ce se rîde… Nimic nu seamănă cu ce e dincoace de cortina barocă. Nici măcar laudele – apoteoza barocă e mai presus de orice glorie închipuită de vreo minte megalopată. Suferinţa e eufemistică, mînia e calculată în arpegii, doliul e un largo elegant & galeş...
Clar. În baroc nu avem incident scenic, relaţii între personaje – astea sunt un suport inconsistent. Consistentă e doar seducţia care i se propune publicului. Segmentat, trunchiat, scos din context – cîte un pasaj care să tîmpească auditoriul între o uvertură la care nu asistă nimeni şi un deznodămînt la care orgasmele se vor fi consumat de mult.
.