Ţipenia perfectă a peisajului sălbatic dă măsura unei singurătăţi armonice. Omul domneşte peste taman atîta pămînt cît calcă în picioare. Sentimentul de exil pe care îl dau betoanele a dispărut aici aşa cum printre pescari îţi dispare brusc aptitudinea de-a comenta despre modernitatea vieneză. Sentimentul de exil pare a fi indisolubil atîrnat de obşte. Grupul are întotdeauna generozitatea de-a-ţi lăsa de înţeles că eşti a cincea roată la căruţă. Că eşti un rest. Că ai mult de muncit (what the fuck for?!) ca să dovedeşti că ai fi vreodată de folos la ceva… Grupul, obştea, urbea, gaşca – se dispensează de individ/ se disociază ca uleiul de apă. Individul caută societate, cînd colo dă peste grup. Societate = concert de indivizi, grup = hydră.
Nici în cele mai dure condiţii de peisaj nu răzbate ideea că eşti un cretin de prisos. Există temeiuri diferite pentru comunicare? Mă întreb dacă la alte specii se întîmplă ca unii să le zică celorlalţi că sunt inutili… Probabil că suntem singurii care au ajuns la asemenea rafinament.
Aşa cum se bălăngăne barca sub mine de la hula stîrnită de o şalupă: se pare că singurul moment în care omului îi dispare sentimentul de inutilitate e atunci cînd domneşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu