.
Mda. Ma dezic de uzantzele preistorice.
Incerc sa fiu cavaler pana-n panzele albe. Panzele freatice. Nu-mi place sa ucid. performanta e sa lasi lucrurile intregi, nu sa le paradesti cu aparitia ta. Cand incetezi sa ucizi, inceteaza si uciderile asupra ta. Pur si simplu pentru ca incetand sa ucizi devii intreg. Si cine poate sa ucida ceva intreg?... Crima estropiaza din toate pozitiile si in toate sensurile. Crima asupra unuia il damblageste si-l lasa dezintegru pe chiar cel faptuitor. Deci crima predispune la a fi perpetuata prin chiar esenta ei: alterarea.
Cine vrea sa isi pazeasca integritatea, adica autonomia de miscare a constiintei si lipsa de dependenta - tre' sa-si pazeasca in orice clipa si context conduita. Pentru ca mereu planeaza asupra noastra tentatia de a ucide ceva, de a strivi macar din neatentie, daca nu chiar din arbitrarul lui "pentru ca pot"...
Eventual (dar nu neaparat!) ne trezim abea cand bumerangul se intoarce asupra-ne. Si ne revoltam tampi pentru ceea ce am provocat cu nonsalanta inconstientza.
Asupra crimei trebuie vegheat fara incetare.
Ea este semnatura posibila a orcarei puteri.
Pentru ca omul este putere.
marți, 27 ianuarie 2009
vineri, 23 ianuarie 2009
Comentariu fara splendoare, doar cu mizerie
.
Nu pot sa declar ca azi am aflat.
Am aflat acum o luna si ceva. Dar azi am mai intrebat inca o data. Am zis ca prima oara s-a balanganit pendulul aiurea. Mi-a tremurat mie mana. Astazi am incercat sa primesc un alt raspuns. Mi-am dorit alt raspuns. Nu a binevoit sa imi zica altceva. Nu stiu cu precizie ziua. Dar luna o stiu.
E o victorie acra sa-mi dea acelasi raspuns repetat. Iar sa ajung sa vad si implinirea in timp e ceva care ma face sa vreau sa intind timpul ca pe un elastic. Pana se rupe elasticul si presupun ca kestiile anuntate renunta sa se mai intample...
Oare a facut tot ce era de facut? Oare a inteles cu adevarat tot ceea ce trebuia sa inteleaga? Oare a lasat ceva in neordine? Oare pleaca pregatit? Mai are vreun regret? Oare a reusit sa se bucure indeajuns incat sa nu se mai intoarca aici? S-a intalnit cu toti cei cu care trebuia sa se intalneasca? Ne-a bifat pe toti? Ne-a iertat pe toti? Ne-a bucurat pe toti?
Ne-a ajutat pe toti cu cate ceva? Dar pe el?... Pe el s-a iertat? De el i-a fost mila?
Cred ca tre' sa te bucuri ca un tacanit cat timp esti aici. Ca sa poti sa treci mai departe. Altfel esti intors tot aici, pana inveti sa te bucuri. Probabil ca d-aia e Nebunul ultima arcana.
La asemenea vesti, cine afla, devine oarecum asistent. Probabil ca astea au rolul de a te pregati pentru propria decolare.
M-apuca o tandrete tremurata si toanta atunci cand aflu ca cineva incepe sa plece. Mi-e sa nu ramana kestii care n-au apucat sa se rosteasca, sa se rostuiasca... Particip efectiv la plecarea celuilalt. Am o tresarire de cate ori aud de plecarea cuiva. Ma intreb aproape mecanic daca am apucat sa-mi iau ramas bun... Cred ca d-aia detest sa ma cert cu careva. De principiu. Nu stie nimeni cand pleaca, si dincolo de orice hartza omeneasca, plecarea palpaie un far gretos, noi toti ne supunem plecarii. Ar trebui sa avem in vedere plecarea ori de cate ori avem chef sa mugim drame cu careva si sa facem tabula rasa... Inchipuie-ti-l mort pe celalalt si sa vezi cum iti piere cheful de scandal. Sa vezi ce repede te calmezi si ce frumos te adresezi...
.
Nu pot sa declar ca azi am aflat.
Am aflat acum o luna si ceva. Dar azi am mai intrebat inca o data. Am zis ca prima oara s-a balanganit pendulul aiurea. Mi-a tremurat mie mana. Astazi am incercat sa primesc un alt raspuns. Mi-am dorit alt raspuns. Nu a binevoit sa imi zica altceva. Nu stiu cu precizie ziua. Dar luna o stiu.
E o victorie acra sa-mi dea acelasi raspuns repetat. Iar sa ajung sa vad si implinirea in timp e ceva care ma face sa vreau sa intind timpul ca pe un elastic. Pana se rupe elasticul si presupun ca kestiile anuntate renunta sa se mai intample...
Oare a facut tot ce era de facut? Oare a inteles cu adevarat tot ceea ce trebuia sa inteleaga? Oare a lasat ceva in neordine? Oare pleaca pregatit? Mai are vreun regret? Oare a reusit sa se bucure indeajuns incat sa nu se mai intoarca aici? S-a intalnit cu toti cei cu care trebuia sa se intalneasca? Ne-a bifat pe toti? Ne-a iertat pe toti? Ne-a bucurat pe toti?
Ne-a ajutat pe toti cu cate ceva? Dar pe el?... Pe el s-a iertat? De el i-a fost mila?
Cred ca tre' sa te bucuri ca un tacanit cat timp esti aici. Ca sa poti sa treci mai departe. Altfel esti intors tot aici, pana inveti sa te bucuri. Probabil ca d-aia e Nebunul ultima arcana.
La asemenea vesti, cine afla, devine oarecum asistent. Probabil ca astea au rolul de a te pregati pentru propria decolare.
M-apuca o tandrete tremurata si toanta atunci cand aflu ca cineva incepe sa plece. Mi-e sa nu ramana kestii care n-au apucat sa se rosteasca, sa se rostuiasca... Particip efectiv la plecarea celuilalt. Am o tresarire de cate ori aud de plecarea cuiva. Ma intreb aproape mecanic daca am apucat sa-mi iau ramas bun... Cred ca d-aia detest sa ma cert cu careva. De principiu. Nu stie nimeni cand pleaca, si dincolo de orice hartza omeneasca, plecarea palpaie un far gretos, noi toti ne supunem plecarii. Ar trebui sa avem in vedere plecarea ori de cate ori avem chef sa mugim drame cu careva si sa facem tabula rasa... Inchipuie-ti-l mort pe celalalt si sa vezi cum iti piere cheful de scandal. Sa vezi ce repede te calmezi si ce frumos te adresezi...
.
duminică, 18 ianuarie 2009
Gustav Malheur!
.
Nu mai stiu de cate ori am zis ca ma scap de individul asta din viata mea. Esuez in el ca-ntr-o tescovina proasta. E un haloimis de falseturi si fetisuri - de parca insusi Krafft-Ebing l-ar fi posedat, nu doar Freud - si halucinatiile de cabinet cu canapea se facura aievea orori orchestrate. In ciuda publicului, in ciuda instrumentistilor, in ciuda posteritatii. In ciuda universului. A lui Moise si-a lui Odin deopotriva.
Asta si-a meritat Alma! (cum s-ar spune, cu tot cu Walter Gropius, Oskar Kokoschka si Franz Werfel...) L-a blestemat vreo orchestra: "Sa-ti dea Dumnezeu nevasta curva sa se futa cu tot dictionaru'!..."
Enescu al nostru este gratzia intruchipata cand foloseste vreo tema peizana, Mahler parca ar fi travestit in costum tirolez cu talanga... A nimerit bine Ken Russel cum e cu vienezul nostru cusut cu ata catolica... Te lepezi de sefirotzi? (Asta s-ar chema reconversie profesionala!)
Pe scurt, am mototolit a VII-a de Mahler si am aruncat-o la cos, uitandu-l pe micul Gustav in vreo crevasa d-a memoriei mele. Si ca sa fiu rea pana la capat, am schimbat cu a VII-a de Shostakovich. Uite-asa. Onoare Patriei!
Tata, ca sa puna capac cu lauri la toata cofetaria asta zice:
"Asculta Wagner, draga!..."
.
Nu mai stiu de cate ori am zis ca ma scap de individul asta din viata mea. Esuez in el ca-ntr-o tescovina proasta. E un haloimis de falseturi si fetisuri - de parca insusi Krafft-Ebing l-ar fi posedat, nu doar Freud - si halucinatiile de cabinet cu canapea se facura aievea orori orchestrate. In ciuda publicului, in ciuda instrumentistilor, in ciuda posteritatii. In ciuda universului. A lui Moise si-a lui Odin deopotriva.
Asta si-a meritat Alma! (cum s-ar spune, cu tot cu Walter Gropius, Oskar Kokoschka si Franz Werfel...) L-a blestemat vreo orchestra: "Sa-ti dea Dumnezeu nevasta curva sa se futa cu tot dictionaru'!..."
Enescu al nostru este gratzia intruchipata cand foloseste vreo tema peizana, Mahler parca ar fi travestit in costum tirolez cu talanga... A nimerit bine Ken Russel cum e cu vienezul nostru cusut cu ata catolica... Te lepezi de sefirotzi? (Asta s-ar chema reconversie profesionala!)
Pe scurt, am mototolit a VII-a de Mahler si am aruncat-o la cos, uitandu-l pe micul Gustav in vreo crevasa d-a memoriei mele. Si ca sa fiu rea pana la capat, am schimbat cu a VII-a de Shostakovich. Uite-asa. Onoare Patriei!
Tata, ca sa puna capac cu lauri la toata cofetaria asta zice:
"Asculta Wagner, draga!..."
.
joi, 15 ianuarie 2009
Alte amprente
.
Cu picioarele proptite in mine insumi. Crescute din gerul bolovanos al campului. Nu se aude nimic. Am incetat orice miscare. Lumina ma accidenteaza ca pe un intrus. Halci de pamant inghetat. Paie tocate, intoarse din plug. E atat de orizontal incat capat consistenta unui dolmen.
Ne place sa fim necrutatori. Plecam de-aici plini de medaliile acestei virtuti. De cate ori trebuie sa plecam pana reusim sa le lasam pe toate in urma...
Mi-e mila de propria mea istorie. Mi-e mila de toate greselile pe care le-am savarsit vreodata. Mi-e mila de toate acele greseli autentice de la care m-am abtinut. Mi-e dor de toate virtutile de care am uitat, chiar daca ele inca mai sunt cu mine. Mi-e dor de toate acele pacate asupra carora nu m-am milostivit la buna vreme. Mi-e dor de Luca boier Hrisomati, singurul ofiter omolog pe care il cunosc. Stie Dumnezeu ce imi da... Mi-e dor de mine.
"Tu ce intelegi prin Urmare?" - am auzit asta acum juma' de minut (28 dec. 1,28 AM)
"A nu iti mai apartine." - am raspuns eu
Cred ca detasarea sufoca mai abitir decat gelozia. Dar culmea detasarii e atunci cand te sufoci singur. De atata detasare. Si nici macar nu poti rata.
De cate te poti detasa? Pana unde este detasarea virtuoasa si de unde incepe ea sa fie doar o alta ispita? Sau intre timp ai devenit chiar tu ispita pentru ceilalti.
Sau.
Detasarea este autentica si valabila doar daca este o dificultate care te constrange, care te doare. Daca e lejera si fara chin - atunci nu e detasare ci vid interior. Detasarea e vindecabila. Vidul interior nu. El doar poate fi oprit; dar fara a i se diminua dimensiunea.
.
Cu picioarele proptite in mine insumi. Crescute din gerul bolovanos al campului. Nu se aude nimic. Am incetat orice miscare. Lumina ma accidenteaza ca pe un intrus. Halci de pamant inghetat. Paie tocate, intoarse din plug. E atat de orizontal incat capat consistenta unui dolmen.
Ne place sa fim necrutatori. Plecam de-aici plini de medaliile acestei virtuti. De cate ori trebuie sa plecam pana reusim sa le lasam pe toate in urma...
Mi-e mila de propria mea istorie. Mi-e mila de toate greselile pe care le-am savarsit vreodata. Mi-e mila de toate acele greseli autentice de la care m-am abtinut. Mi-e dor de toate virtutile de care am uitat, chiar daca ele inca mai sunt cu mine. Mi-e dor de toate acele pacate asupra carora nu m-am milostivit la buna vreme. Mi-e dor de Luca boier Hrisomati, singurul ofiter omolog pe care il cunosc. Stie Dumnezeu ce imi da... Mi-e dor de mine.
"Tu ce intelegi prin Urmare?" - am auzit asta acum juma' de minut (28 dec. 1,28 AM)
"A nu iti mai apartine." - am raspuns eu
Cred ca detasarea sufoca mai abitir decat gelozia. Dar culmea detasarii e atunci cand te sufoci singur. De atata detasare. Si nici macar nu poti rata.
De cate te poti detasa? Pana unde este detasarea virtuoasa si de unde incepe ea sa fie doar o alta ispita? Sau intre timp ai devenit chiar tu ispita pentru ceilalti.
Sau.
Detasarea este autentica si valabila doar daca este o dificultate care te constrange, care te doare. Daca e lejera si fara chin - atunci nu e detasare ci vid interior. Detasarea e vindecabila. Vidul interior nu. El doar poate fi oprit; dar fara a i se diminua dimensiunea.
.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
