Ode to Iskandar al-Akbar (1,93 m...)

Altetza regala se plimba galesh intr-o lume care nu ii apartzine, dar pe care nici nu o reclama. S-a dus vremea cand cuceritorii faceau cai intre Epir si Punjab. Acum, pe masura epocii, altetza regala se indeletniceste cu trandavii plictisite, cu amuzamente vagi si, uneori, cu rani ale inimii pe post de amendamente karmice catre toate acele trandavii, plictisuri si amuzamente vagi. Altetza regala haladuie intr-un paralelism perfect, fatza de orice reper posibil. De aici si relaxarea sa de aristocrat nascut iar nu facut. Modul in care dansul pluteste pe deasupra/ pe langa noi, ceilalti spune despre cum altetza regala denuntza orice forma de contagiune cu exteriorul. Precum balonul de sapun care se preumbla harnic si involt totdeodata, purtat de curent, si care atunci cand e atins se naruie, tot astfel, altetza regala evita cu un calm de fier orice tangentza, atingere, contagiune. El se relatzioneaza fara sa participe, participa fara sa contribuie si contribuie doar daca i se intoarce inmiit. Viseaza ca se desteapta din acest periplu de fandoseli nobile si atunci cade brusc din raiul calmului sau aristocrat, vomand de nervi, urland in graiul varcolacilor, zgreptzanand peretzii cu unghiile si dezacordandu-si vocea in cel mai estetic/ senzual mod cu putintza. Altetza regala nu mai poarta manusi in maini, ceea ce a dus la semne de deteriorare a acestora. Foarte probabil ca si pielea crapata pana la sange l-a oarecum amuzat, caci ii va fi transformat pentru o vreme albeatza catifelata a rangului sau in ceva simplu, plebeu, ceva care tre' sa fie tare interesant pentru unul care nu atinge decat paharul de vin, propriul corp si lornionul. Ca de teama sa nu isi compromita volutele amprentelor. Ca de teama sa nu isi altereze ceva - fie atingand fie permitzand atingere. Dar cum si vremea lornioanelor a trecut, altetza noastra priveste nu printr-o lentila, ci printr-un sistem de lentile, capturand ceea ce nu vrea sa atinga, indepartand pana la justa distantza ceea ce nu doreste sa il atinga. Imagini, holograme ale lumii, iara nu LUMEA. Sistemul de lentile atarna mai mult decat volatilul balon de sapun care il poarta in maini. Sistemul de lentile este un stomac alternativ prin care altetza regala digera ce intalneste. Traieste mai mult din asta de la o vreme. Sfetnicii nu se mai aud de sub suspinele lui; sau de sub calmul sau aristocrat. Surzenia magnificenta a principelui reclama ca ordinea sa fie indepartata de la el. Astfel, apar miscari exterioare, tulburatoare, stramutatoare de muntzi. Altetza regala se ingrozeste, se macina. Dar nici o clipa nu renuntza la ce poseda. Si cum el poseda fara sa atinga, orice este o virtuala posesiune de-a sa. Pentru care el sa urle si sa se tavaleasca - desigur in rarele momente in care altetza uita sa priveasca lucrurile prin sistemul de lentile. Se mira de semne, pe care chiar el le-a invocat, se mira ca semnele ii indeamna pe ceilaltzi sa plece in exil, se mira de neincrederea acestora si de faptul ca ei au inteles cat de stabil si solid este un balon de sapun. Se mira de pustiul din el, dupa ce va fi haladuit cu usuratatea sprintzara a balonului de sapun. Se mira ca ceilaltzi nu considera sfashierea sa intima ca pe o jertfa satisfacatoare. Se mira ca il doare. Sau ca il doare pe el, ce afront din partea universului... Si continua sa priveasca prin sistemul sau de lentile inspre in afara. Cineva trebuie sa ii intoarca aparatul pe dos.

Ode to Alexander

.
Unii isi construiesc insectare. Pentru a avea unde sa-si priponeasca fuga ideilor. Altii fac liste - intepand in fiecare pagina un nou intrus; pentru a-i opri retragerea. Fiecare ochindu-l pe celalalt si de fapt tintuindu-l cu o privire perpetua.
Eu colectionez voci.

Senzatii, stari, derapaje in urma acelei voci.
O trena de catifea cat o sala de ceremonii. Trecand peste mine. Catifea lenta, de un brun reavan. Abanos. Lentoarea unui sarpe tanar care traverseaza in diagonala. Sarpele de abanos onduland trena de catifea. Volute in cadere.
Raman in mijlocul vocii. Mutenia din miezul vorbirii. Vocea respira de toti peretii - pamant mirosind a zapada. Acreala suava cu care se tavaleste in rotocoale largi. Aproape geamat, aproape surd. Inca rezonant. Reflex metalic incuibat in cofrag lenes. Zbatere dura, casanta. Scurt. Apoi iar - tarare lunga, precisa/ naucitoare - ornamente, broderii, snur de solzi zornaind atzatzator pe pavimente aburite. Ceatza si balti. Opal & sange. Trepidatii spiralate. Soptite. Trena colandu-se incet in memoria mea.
O voce poate sa cunoasca mai multe despre lume decat emitentul ei. Cu cat cunoaste mai multe, cu atat consistenta sa devine mai trupelnica. O personalitate distincta, imperiala, cucerind teritorii fara sa-si intrebe emitentul. Independenta precum o armata... Un fel de vietate paralela, uneori mai implinita existential decat emitentul. Arhetip personal, pe cat de intim - pe atat de exterior - ca o medalie.
Sarpele musca moale in lespezile pe care zigzagheaza. Fisuri si falduri anamorfotice in trena de catifea. Propriul meu auz se revolta.
De unde pana unde tine o voce?...
.

Comentariu retractil

.
Retragerea este un mod mortuar. E o autoabsorbtie. Mortul se lasa purtat, e nonrezistent. Retractilul este un trisor al nonrezistentei, el invoca o agresiune exterioara - posibila pana la improbabila - el nu se opune acestei fictiuni ci fuge lasand locul liber. Orice, numai el sa nu fie in acel loc. Deci retragerea este o forma de suprimare? E un suicid mascat? Fiind ele deopotriva - si retragerea si suicidul - niste moduri mutante ale trufiei?...

Si pana la ce punct trufia in cauza combate alteritatea? Procesele astea se lupta cu niste exterioare mult prea impresionante pentru a fi cu adevarat externe. Exista ceva exterior care sa ne poata impresiona atat de mult incat sa ne trimita la aceste moduri mutante ale trufiei? Sau sunt niste halucinatii interioare pe care le-am cultivat cronic pana ce au ajuns sa ne adultereze orice perceptie fireasca...
.

Comentariu la precedenta

.
(Imi) precizez ca am pus sub semnul crimei cam tot ce inseamna alterare, paradire, deci inclusiv uciderea. Delictul e larg, uciderea e doar unul din modurile sale.
(Desi, ar fi o idee ca in moarte devenim intregi... Redirectionez discursul catre notiunea de fiinta continua a lui Bataille..., deci, cum ar veni in vederea mea - ramanem intregi ori atunci cand ne pazim de la delincventa, ori atunci cand plonjam in continuitate.)
Despre raportul de criminalitate intre mandea si alter o lasam pentru alta tura. La cererea ascultaciosilor...
.