Constatare de teren

.
(Urmatorul program nu contine valori urbane.)
De ceva vreme m-am intrebat care sa fie semnificatzia acelui studiu caruia eu ii voi fi acordat atentzia mea in cea mai mare masura. Cu desenul incepi sa te zbengui la tineretze iar la senectute abea pricepi ca esti un nepriceput. Desenul in sine e o himera blanda. Isi viziteaza cunoscatorii, isi lasa adoratorii sa i se urce in carca. Dar de salasluit, unde s-o salaslui... Reclama o inocentza netulburata, o perfecta lipsa de memorie si cea mai tihnita liniste. Pretentziile desenului, pentru a se intampla, amintesc de tabieturile unicornului si, in contrapartida, cel care vrea sa aiba de a face cu dansul isi ia asupra sa faimoasa zicere "A mon seul desir" - caci intreaga recluziune in launtrul desenului, precum inorogul in gradina labirint, este pentru desenator disciplina fundamentala. De buna voie, desenatorul accepta sa vieze in desen, locul sau e o manastire bidimensionala - si de aceea inexpugnabila ( in care o data intrat, de ce ai mai iesi...) . Si cum toate cele se desavarsesc atunci cand se intampla de bunavoie, si rigorile acestei himere se rostuiesc pe masura rabdarii. Novicele crede ca este doar mestesug artizanal. Studentul crede ca e slava desarta a exprimarii de sine. Dar cel care ajunge sa priveasca - pe acela himera il poarta dincolo de orice ziduri. A intelege fiind mai mult decat a face, pentru ca intelegi ce si cat s-a facut deja. Privirea luneca moale si docta peste forme, cantarind fara cifre o frumusete care nu se poate cantari decat prin masura launtrica. Bref: dupa ce iti batzi capul de-ajuns cu desenul se poate sa ai sansa de a ramane gura casca de uimire vazand ceva pe langa care ceilalti trec.
Complezentza istoricilor incrucisata cu indiferentza snoaba a contemporanilor a produs ignorantza, o peltea de diverse culori si optziuni monden-culturnice. As zice ca doar propria mea recluziune in desen m-a salvat de la asa stare de greatzie. Altfel as fi trecut si eu pe la Govora fara sa ma mir. Mi-as fi lasat pomelnicele pe la Hurezi si m-as fi odihnit un pic in umbra Oltetului, la Polovragi. Uite ca atata cercetare a hartiei si-a gasit acolada intr-o plimbare scurta care mi-a fecut capul clopot. Amintindu-mi cu aceasta ocazie de sindromul Stendhal - ca ce e prea frumos e insuportabil. Cu amendamentul ca frumusetea e functie de intelegerea fiecaruia, probabil de-asta sindromul Stendhal e asa raritate...
Daca m-as fi lasat in seama cursurilor de tipologie a arhitecturii bizantine si a celor de arta medievala romaneasca as fi trecut peste elegantza frescelor de la Hurezi si Govora, n-as fi priceput nimic din tonurile de garantza si din rosurile venetiene de pe vesmintele ctitorilor. Chimia gestului pictural ramane ascunsa criticului, straina si obiectiva. Nu-mi spusese nimeni ca in Tarile Romane se va fi desenat la nivelul fratilor Lorenzetti. Si nici de astia nu prea se mai stie, ca le-a trecut moda si numa pe Giotto si pe Fra Angelico ii mai amintesc pliantele turistice ale contemporaneitatii.
Linistitor: faptul ca asa ceva s-a intamplat in mijlocul unui neam spune despre capacitatea sa. Care este oricand recurenta.
Nelinistitor: faptul ca ne-am instrainat atat de eficient de adevar. Intr-atata incat sa nu mai fim in stare sa il reperam. Iar dovezile despre sublim pe care oamenii si le vor fi dat unii altora in acele vremi sa ne lase netulburati in vremile acestea atat de neclare.

Vulturul nu se poate lupta cu paduchii pe care-i poarta in carca. Si, desigur, credinta cea mai ferma intampina cu resemnare cariul din catapeteasma. Dar cu pegra absolventilor de Istoria si Teoria Artei ce e de facut? Care mai de care mai academicieni, mai publici, mai doctoranzi, mai curatori, mai calfe ale carui mester? Fiecare isi obtine gradele si tresele carieristice scormonind cu varfurile unghiilor in cele ce vor fi zidit stolnicii, logofetii si spatarii, aghezmuindu-si discursurile tehnocrate cu cate o remarca subtire despre originalitate, invatzand/ prostind un neam intreg ca vai, ce originale sunt Hurezii si Polovragii si Govora! Iar pupezele astea geniale ne articuleaza noua gustul si mai ales viitorul nostru de natzie fosta producatoare de cultura sublima. E ori prea greu ori neindicat, printre atatea fise, rapoarte si masuratori sa mai intelegi sublimul. E mult mai simplu sa gestionezi sublimul ca original si sa-i dai un branci finutz, sa-l trimetzi ca nota de subsol intr-un studiu de licenta. Sublimul catalogabil, inregistrat, marcat, tradus in septe limbi ca fiind o mica bijuterie... Iutzeala de mana a unui cronicar lipsit de pudoare ne lasa in curii goi, caci din intelegerea lui care masoara grosimi de ziduri si forme ale turlelor ajunseram noi sa avem in targuri icoane rusesti facute in China, in timp ce splendorile cutremuratoare de pe pereti brancovenesti mai au sansa doar in maicile care inca le pazesc si in apa de var ce s-a inchegat pe zugraveli.
.

Eterna & fascinanta

.
Frumusetzea se intampla mai intotdeauna in afara orcarei constientze/ constiintze. Frumusetzea perfecta este lipsita de miex, de consistentza, e goala. Ea se preumbla prin lume asemeni unui recipient pentru priviri, mintzi, inimi, absorbindu-le fara sa tresara de vreo satisfactzie. Frumusetzea perfecta e cea care nu intzelege nimic din ce se intampla in jurul/ in launtrul sau. Ramanand izolata in inconstientza sa, frumusetzea ramane la rangul statuar. Desavarsirea e de neimpresionat, doar omul are carne si emotzii, frumusetzea - cu cat este mai tampa si mai areactiva - cu atat e mai aproape de Parthenon.
Cei vechi considerau ca natura sufera de horror vacui - si de la aceasta construisera sisteme de interpretare si fantani arteziene. In contrapartida - cei ce se socotesc cetatzeni ori macar simpatizantzi ai Antiphisiei - acei intelectuali naravitzi la tot ce inseamna distorsionare si calcul, vor admira fascinatzi tocmai asemenea goluri, asemenea pustietatzi launtrice care apar in natura. Fie ea omeneasca. Asupra unei mintzi articulate, pauza din mijlocul frumusetzii exercita efectul ametzitor al unui maelstrom. Povestea lui Pygmalion se incheie fara sminteala doar pentru ca pustietatea statuara a frumusetzii (Galatea) e rezolvata in mod divin. Frumusetzea capata miez, iese din indiferentza desavarsirii sale si, desigur, coboara de pe piedestal, adica decade din postura sa de zeitate apocrifa. Probabil ca mitul lui Pygmalion a aparut din necesitatea de a rezolva macar astfel drama atator absorbitzi de frumusetze care in atatea randuri au ajuns la secatuire tot adastand fascinatzi pe buza vertijului. Caci a privi in gol nu este o plictiseala pentru acestia ci semnul unei cautari aproape arheologice. Asteptarea din fatza desertului - ca totusi tatarii vor aparea. Cum ar veni - semnificatzia frumusetzii nu iese din launtrul sau, ci din raportarea pe care privitorul o practica. Ramane de judecat care este atitudinea justa/ eficienta de avut in fatza vidului frumos. Adorativul care ramane priponit pana la epuizare, care se arunca pe sine in putz incercand sa il umple? Sau admiratorul rece, exsangvinat si flegmatic care se comporta ca un colectionar. (Adevaratul colectzionar isi priveste chiar si propriile pasiuni cu aceeasi detasare metodica.) A treia posibilitate depaseste granitzele comportamentului omenesc - a ramane doar martor acelei frumusetzi si a socoti goliciunea ca fiind singura ei semnificatzie, in masura in care un loc gol poate fi recipient pentru ceva din afara omenescului. Si atunci nu ai altceva de facut decat, asemeni lui Pygmalion, sa-ti mutzi privirea asteptarii de pe golul cel indaratnic al frumusetzii care nu se poate autoumple - catre ceva care poate umple/ invia/ semnifica pana si indaratnicul gol frumos.
.

On Glory...

.
Cam cata glorie mai potzi avea in ziua de azi? uite, fatza de gloria homerica. Sau cea a lui Racine. Sau cea a lui Joseph Conrad... ("Cine pula mea is astia?!"...)
Mai este posibila gloria altminteri decat ca autoconstructzie? Automistificare.
De unde, initzial, gloria era rezultanta intzelegerii unor fapte, acum este doar un fenomen media. Gloria se instala firesc, in virtutea evidentzei - intr-o vreme in care suporturile mediatice erau atat de putzine, iar cei care le detzineau erau atat de selectzionatzi. Probabil ca aceste circumstantze duceau la exacerbarea unor pretentzii in individ - pretentzii de la sine, dorintza ferma de a fi de exceptzie. Probabil ca adevaratzii eroi se nasc in vreme de penurie mediatica.
In fond, cat de multzumit potzi fi de faptul ca tzi-ai iscalit numele pe atatea garduri - singur, cu propria-tzi mana... Sau mintzindu-te - lasandu-i sa o faca pe cei pe care i-ai obligat scriindu-le tu mai intai numele lor pe alte garduri. Cat de multzumit potzi fi de aceasta confuzie in care itzi place sa persisti, urmandu-tzi copilareste pofta de ispravi pana la a te identifica in sinea ta cu Marele X, cu Seful de Trib, cu Superman... Ajungand sa ramai priponit de tzarusul lipsei de imaginatzie. Caci itzi trebuie imaginatzie pentru a te vedea taman asa cum esti. Ce e mai puternic? Privirea ta intoarsa eroic spre ceea ce esti cu adevarat? Sau suma de garduri pe care numele tau creeaza (cica) istorie...
.

Ode to Iskandar al-Akbar (1,93 m...)

Altetza regala se plimba galesh intr-o lume care nu ii apartzine, dar pe care nici nu o reclama. S-a dus vremea cand cuceritorii faceau cai intre Epir si Punjab. Acum, pe masura epocii, altetza regala se indeletniceste cu trandavii plictisite, cu amuzamente vagi si, uneori, cu rani ale inimii pe post de amendamente karmice catre toate acele trandavii, plictisuri si amuzamente vagi. Altetza regala haladuie intr-un paralelism perfect, fatza de orice reper posibil. De aici si relaxarea sa de aristocrat nascut iar nu facut. Modul in care dansul pluteste pe deasupra/ pe langa noi, ceilalti spune despre cum altetza regala denuntza orice forma de contagiune cu exteriorul. Precum balonul de sapun care se preumbla harnic si involt totdeodata, purtat de curent, si care atunci cand e atins se naruie, tot astfel, altetza regala evita cu un calm de fier orice tangentza, atingere, contagiune. El se relatzioneaza fara sa participe, participa fara sa contribuie si contribuie doar daca i se intoarce inmiit. Viseaza ca se desteapta din acest periplu de fandoseli nobile si atunci cade brusc din raiul calmului sau aristocrat, vomand de nervi, urland in graiul varcolacilor, zgreptzanand peretzii cu unghiile si dezacordandu-si vocea in cel mai estetic/ senzual mod cu putintza. Altetza regala nu mai poarta manusi in maini, ceea ce a dus la semne de deteriorare a acestora. Foarte probabil ca si pielea crapata pana la sange l-a oarecum amuzat, caci ii va fi transformat pentru o vreme albeatza catifelata a rangului sau in ceva simplu, plebeu, ceva care tre' sa fie tare interesant pentru unul care nu atinge decat paharul de vin, propriul corp si lornionul. Ca de teama sa nu isi compromita volutele amprentelor. Ca de teama sa nu isi altereze ceva - fie atingand fie permitzand atingere. Dar cum si vremea lornioanelor a trecut, altetza noastra priveste nu printr-o lentila, ci printr-un sistem de lentile, capturand ceea ce nu vrea sa atinga, indepartand pana la justa distantza ceea ce nu doreste sa il atinga. Imagini, holograme ale lumii, iara nu LUMEA. Sistemul de lentile atarna mai mult decat volatilul balon de sapun care il poarta in maini. Sistemul de lentile este un stomac alternativ prin care altetza regala digera ce intalneste. Traieste mai mult din asta de la o vreme. Sfetnicii nu se mai aud de sub suspinele lui; sau de sub calmul sau aristocrat. Surzenia magnificenta a principelui reclama ca ordinea sa fie indepartata de la el. Astfel, apar miscari exterioare, tulburatoare, stramutatoare de muntzi. Altetza regala se ingrozeste, se macina. Dar nici o clipa nu renuntza la ce poseda. Si cum el poseda fara sa atinga, orice este o virtuala posesiune de-a sa. Pentru care el sa urle si sa se tavaleasca - desigur in rarele momente in care altetza uita sa priveasca lucrurile prin sistemul de lentile. Se mira de semne, pe care chiar el le-a invocat, se mira ca semnele ii indeamna pe ceilaltzi sa plece in exil, se mira de neincrederea acestora si de faptul ca ei au inteles cat de stabil si solid este un balon de sapun. Se mira de pustiul din el, dupa ce va fi haladuit cu usuratatea sprintzara a balonului de sapun. Se mira ca ceilaltzi nu considera sfashierea sa intima ca pe o jertfa satisfacatoare. Se mira ca il doare. Sau ca il doare pe el, ce afront din partea universului... Si continua sa priveasca prin sistemul sau de lentile inspre in afara. Cineva trebuie sa ii intoarca aparatul pe dos.