Suicidare

Molii gingaşe – mari cît palmele unui soţ tînăr – se înfigeau însetate în spinii roată, grilajul de feronerie între care văpăile neclintite ale lumînărilor chemau tulburător. Fluturii scheunau podidiţi de dragoste, se avîntau cu piepturile lor catifelate, aurii, vărgate, scîrbind ochiul, mursecînd aerul, tăvălindu-şi moartea în ţepii lungi cît neşte braţe – aruncaţi în toate direcţiile, repetitivi, simetrici, alternaţi – neşte spade întunecate, strălucind surd atunci cînd focul pîlpîia în bătaia vreunei aripi. …Şi în acea oră tardivă; într-un anotimp galeş. Fragedele zburătoare pulberate cu bronz şi sămînţă de floare şi chinovar – rămîneau să-şi tremure ultimele zbateri, să-şi verse mireasma ultimei răsuflări; ultima licărire a visului de lumină. Şi ce e mai amarnic ? Să chemi molia la moartea pe care şi-o cunoaşte/ doreşte. Dar să o ucizi mai nainte de-a fi ajuns la flacără. Lăsînd-o să-şi contemple dorinţa – supremul său ţel – întîmplarea vieţii sale devine himeră. Mai criminal decît a zadărnici o moarte e să îi substitui una necalculată. Şi cum tot ce e pe delături de calcul aduce frustrare → în ce mai rezidă esenţa crimei ? În moartea care se totuşi întîmplă sau în neîmplinirea destinului firii ?

Pagina perfectă. Hipnotică. Ameţitoare. Un vierme ondulîndu-se cu vaiet. Pe locul în care mi-aş fi depus semnătura. Semănătura. Curiozitatea îmi este atît de acerbă încît renunţ să mai ridic capul înspre plafon. Să văd cine a rămas suspendat unde. Şi ce atîtea informaţii redundante. Am viermele. Am traiectoria. La capătul celălalt există hoitul.

Katylinare

"Mes pensées, ce sont mes katyns". I-ar zice Wajda lui Diderot.

Din victoriile armatei roşii

M-am tot întrebat de unde expresia de "căcare nemţească"? În limba noastră românească. (Sau era invers?!) Pînă am dat peste relatările unor foşti combatanţi români, împrizonaţi la ruşi o dată cu nemţii alături de care luptaseră. Şi printre alte aventuri de front gen păduchi şi tifos, era relatat un model de tratament pe care brava armată roşie îl administra învinşilor. După ce i-au înfometat de nu se mai ţineau pe picioare, înainte de a intra în nu mai ştiu ce oraş cu cîrdul de prizonieri, ruşii le-au dat de mîncare ca lumea. Le-au dat adică, fasole cu slănină. Românul avea experienţă, s-a abţinut, cu toată foamea şi le-a zis şi la colegii nemţi să nu mănînce, că nu e bine… Şi uite că nemţii au mîncat, foamea-i foame. Şi, taman bine, că ruşii i-au pus din nou în mişcare pe unde aveau de trecut. Astfel că, tot cetăţeanul rus a putut vedea cu proprii săi ochi ce fel de brute lipsite de educaţie elementară erau soldaţii germani. În aplauzele generale şi într-un hohot colhoznic, amărîţii de nemţi se căcau care pe unde şi mai mult pe ei de la parşiva de făsuie cu slană. Am bănuiala că acea "căcare nemţească" a fost adusă de tavariscii românaşi care se aflau pe-acolo la studii, şi implementată în băşcăul nostru naţional ca să sprijine mai vechea şi neaoşa "cufureală".