Antichitate în doi timpi

.
1– Cea (adevărată!?) consemnată în analectele epocii.
2– Cea reşapată, scoasă ca iepurele din joben de către textierii baroci. Adică, să fim serioşi, cîte dintre libretele operelor aveau acoperire în consemnările istoricilor. Sau – de aici se desprinde încă un a propos: fabricarea istorică este ceva continuu, libretiştii baroci îi aruncă pe Cicero şi pe Plutarh în aceeaşi căldare cu fantasmele lor scenografice, mînărind, substituind & elucubrînd despre zei şi imperii.
Opera barocă sună atît de alien! Artificială, estetică, perfectă, fascinează prin asiduitatea cu care ratează să exprime stări omenesti. Aşa cum autenticitatea istorică/ mitică/ faptică a libretelor baroce este pe de lături, tot astfel este şi ce se suspină, ce se strigă, ce se geme, ce se rîde… Nimic nu seamănă cu ce e dincoace de cortina barocă. Nici măcar laudele – apoteoza barocă e mai presus de orice glorie închipuită de vreo minte megalopată. Suferinţa e eufemistică, mînia e calculată în arpegii, doliul e un largo elegant & galeş...
Clar. În baroc nu avem incident scenic, relaţii între personaje – astea sunt un suport inconsistent. Consistentă e doar seducţia care i se propune publicului. Segmentat, trunchiat, scos din context – cîte un pasaj care să tîmpească auditoriul între o uvertură la care nu asistă nimeni şi un deznodămînt la care orgasmele se vor fi consumat de mult.
.

Secta profesioniştilor

.
Dimitrie Cuclin, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, etc. De ăştia nu-şi mai aminteşte nimeni? Pentru că nu-i bagă oarecine pe listă la Salzburg şi la Covent Garden? Cuclin are şi-o cărticică de teorie muzicală… Bref: vai nouă, neam de curci maneliste şi pupincuriste. Aviz Paraziţilor, Uniunea Compozitorilor mai numără şi altele, nu numa’ mumii şi secretari culturnici.
Mi-e scîrbă că tre' să vină cîte un Rojdestvenski să ne amintească de ăştia ai noştri. Mi-e dor de altceva despre patria mea decît ce aţi fătat voi în ultimii ani; de parcă ţara mea s-a născut doar cînd a mierlit-o (sau cînd s-a instalat!!) Ceaşcă. De parcă cineva, nu spui cine, s-ar fi şters la cur cu gîndurile noastre. Doar că ăla de ne-a căsăpit gîndurile, să-şi amintească de Heraclit din Efes (nu, nu berea, filosofu’), care era în stare să reconstituie lumea după mirosurile pe care le-a lăsat ea în urmă. Care vra să zică, mireasma lui a gîndi rămîne împreună cu celelalte miresme – ale celorlalte resturi, fragmente, estropieri… Adecă undeva, tot ne regăsim noi: întregul vă paşte → orice dezintegrator trăieşte coşmarul de-a rememora ca integru ceea ce a sfîşiat. Deci: e doar o questiune de temporizare.
A, să nu uit. Şi Cadrilaterul s'il vous plaît.
.

Distors

.
-Să mă scuzi, dragă Julius, dar punctul meu de vedere asupra ta nu este unul istoric. Cel puţin nu în sensul percepţiei voastre despre istoricitate. Cînd ai 350 de boabe de porumb în mînă, cred că e mai eficient să te gîndeşti că ai de-o mămăligă, decît să numeri din cîţi ştiuleţi provin boabele. Voi număraţi coceni, carevrasăzică, în timp ce eu văd mămăliga întreagă. Voi aveţi memoria fragmentară şi înşirată, eu cunosc simultan. Voi număraţi epoci → pentru mine, tu de-acu’ trei sezoane şi tu actual sunteţi în aceeaşi clipă.
.
-Două sau mai multe repere care pot genera argumentări şi atitudini pro/ contra sunt repere contrafactuale. Cu cît sunt mai multe repere, cu atît mai fragmentat şi mai haotic este cîmpul în care operează acele repere.
-Poţi naviga funcţie de poziţia Hebridelor şi funcţie de poziţia Carolinelor simultan, fără să te rătăceşti..
-Desigur. Dar oare suntem noi meniţi să lucrăm doar în spaţiu?
-Poţi socoti anii funcţie de potop sau funcţie de Mahomed.
-Oh, da. Dar cum socoţi să te mişti dacă vrei să consideri luna ca pe încă un soare?
-Cine e nebun să facă astfel? Soarele e unul.
-Şi luna e doar una.
-Nu-i chip să le confunzi.
-Atunci cunoşti că vei avea un singur reper etalon – soarele care luminează un univers, în vreme ce luna va fi doar un luminător după care să-ţi caţi poteca pe durata nopţii.
.
-Nu simt să mai aibă vreo semnificaţie...
-N-ai vrut tu să emigrezi în pustiu? Te-ai trezit că acţiunile tale nu au semnificaţie în pustiu? Un marinar eşuat va găsi un alt mod de a naviga, dar nu va uita tot ce a învăţat pentru a străbate mările doar pentru că într-un moment al existenţei sale a rămas agăţat de un buştean plutitor. Firul de nisip face exact ce ştie cel mai bine: se lasă luat de curenţi pentru ca mai apoi să se aşeze. Facem ce ştim cel mai bine. Atît.
.

Dunăre

.

Ţipenia perfectă a peisajului sălbatic dă măsura unei singurătăţi armonice. Omul domneşte peste taman atîta pămînt cît calcă în picioare. Sentimentul de exil pe care îl dau betoanele a dispărut aici aşa cum printre pescari îţi dispare brusc aptitudinea de-a comenta despre modernitatea vieneză. Sentimentul de exil pare a fi indisolubil atîrnat de obşte. Grupul are întotdeauna generozitatea de-a-ţi lăsa de înţeles că eşti a cincea roată la căruţă. Că eşti un rest. Că ai mult de muncit (what the fuck for?!) ca să dovedeşti că ai fi vreodată de folos la ceva… Grupul, obştea, urbea, gaşca – se dispensează de individ/ se disociază ca uleiul de apă. Individul caută societate, cînd colo dă peste grup. Societate = concert de indivizi, grup = hydră.

Nici în cele mai dure condiţii de peisaj nu răzbate ideea că eşti un cretin de prisos. Există temeiuri diferite pentru comunicare? Mă întreb dacă la alte specii se întîmplă ca unii să le zică celorlalţi că sunt inutili… Probabil că suntem singurii care au ajuns la asemenea rafinament.

Aşa cum se bălăngăne barca sub mine de la hula stîrnită de o şalupă: se pare că singurul moment în care omului îi dispare sentimentul de inutilitate e atunci cînd domneşte.

.