Cazemata abandonată

Am păstrat un singur lucru. O scrisoare. Singura, de altfel. În rest am scos tot. Am dat jos, am lepădat, am ambalat şi-am expulzat. De obicei fac aşa. Nu trec peste anumite date. Nu trec cu un balast după mine. Aşa am făcut mereu. Înainte de solstiţiu, de Crăciun sau înainte de a se schimba anul. Ca nişte bariere pe care trebuie să le trec prin lepădări. Mă lepăd de mine, cumva. Pe mine mă împachetez şi mă las la tomberon. A nins toată dimineaţa. Cuminte şi alb. Surîzător. Sclerozător. Totul creşte. Nici măcar oamenii nu rămîn împriponiţi. Sunt infideli întregii sume de rele cărora se lasă robiţi. Trec peste ele fără să ştie. Se trezesc uşori şi moi pe zare, încercînd să-şi mai amintească. Numărînd lent uitări. N-am loat aminte la faptul că primul subiect comentat a fost Carl von Cossel. După cum am trecut şi peste un vis de doliu petrecut la o lună distanţă. Acum sunt vestigii care închid cum se cuvine. Corolarul a fost rostit primul. "Mort fiind n-aveai să-l recunoşti, căci nu fusese fiul tău." Parc-ar fi în Cien años a lui Marquez…

Pescuit cu bomboane

Uneori mă simt ca hoţul în hulubărie. Termen de fericire grăbită şi perplexă: na c-am nimerit. Asta e. Se poate întîmpla. Se chiar întîmplă. Chiui încet, să nu se prindă careva, îmi scuip în sîn şi merg nainte. Ca atunci cînd te ţii de mantinelă nu atît că eşti novice, cît că ţi-a cam stat răsuflarea de atîta ghiaţă; şi toată pentru tine… Senzaţia de patinoar liber. Ah, patinoar în vîrf de val, ghici fregată ce-i… Uneori, zic. Doar uneori. De parcă s-ar deschide hotarele. Toate hotarele. De oriunde către oriunde. Atunci e bunul moment către buna înfăptuire. Poţi aştepta o vreme şi lungă şi largă şi tot atît de crîncenă. Orice cruzime îşi are medalia. Cu atît mai înaltă cu cît nu te-ai clintit din loc. Ceva mai crud pentru disciplina ta personală? Să nu te clinteşti. Am avut zilele astea inspiraţia de a privi în urmă peste vreo cinşpe ani. M-am uitat ca în aquariu. Ca la exponate. Străinătate. Trecutul altora era alt trecut. Trecutul meu este. Ciobeala asta a existenţei pare să regleze multe lucruri. Să le niveleze. Se duc asperităţile, idiosincraziile, stridenţele de orice fel. Uşa se închide încet, fără pretenţii. Peste pretenţii. Aflii că nu era nimic de aflat. Că, de fapt, bomboanele se topesc şi fără să le roadă cineva.

Suicidare

Molii gingaşe – mari cît palmele unui soţ tînăr – se înfigeau însetate în spinii roată, grilajul de feronerie între care văpăile neclintite ale lumînărilor chemau tulburător. Fluturii scheunau podidiţi de dragoste, se avîntau cu piepturile lor catifelate, aurii, vărgate, scîrbind ochiul, mursecînd aerul, tăvălindu-şi moartea în ţepii lungi cît neşte braţe – aruncaţi în toate direcţiile, repetitivi, simetrici, alternaţi – neşte spade întunecate, strălucind surd atunci cînd focul pîlpîia în bătaia vreunei aripi. …Şi în acea oră tardivă; într-un anotimp galeş. Fragedele zburătoare pulberate cu bronz şi sămînţă de floare şi chinovar – rămîneau să-şi tremure ultimele zbateri, să-şi verse mireasma ultimei răsuflări; ultima licărire a visului de lumină. Şi ce e mai amarnic ? Să chemi molia la moartea pe care şi-o cunoaşte/ doreşte. Dar să o ucizi mai nainte de-a fi ajuns la flacără. Lăsînd-o să-şi contemple dorinţa – supremul său ţel – întîmplarea vieţii sale devine himeră. Mai criminal decît a zadărnici o moarte e să îi substitui una necalculată. Şi cum tot ce e pe delături de calcul aduce frustrare → în ce mai rezidă esenţa crimei ? În moartea care se totuşi întîmplă sau în neîmplinirea destinului firii ?

Pagina perfectă. Hipnotică. Ameţitoare. Un vierme ondulîndu-se cu vaiet. Pe locul în care mi-aş fi depus semnătura. Semănătura. Curiozitatea îmi este atît de acerbă încît renunţ să mai ridic capul înspre plafon. Să văd cine a rămas suspendat unde. Şi ce atîtea informaţii redundante. Am viermele. Am traiectoria. La capătul celălalt există hoitul.