Calcul diferenţiat

.
Înainte vreme (adecă mai ‘nainte de era hi-tech) existau diverse nuanţe de comportament între cele două genuri. Ori că erau etape ale aceleiaşi relaţii, ori că erau relaţionări în sine: seducţia, cucerirea, curtoazia şi politeţea erau măcar cîteva modalităţi de “lucru” ale unuia către celălalt. Normele epocii impuneau nuanţe, tergiversări, parapeţi, rezerve, căutări. Adică un expozeu, funcţie de individ, a capacităţilor sale de socializare, a talentelor sale mondene – care, desigur, presupuneau ceva educaţie şi respectarea unor uzanţe stricte. Garnitura asta de obiceiuri şi-a avut cartierul general în victorianism şi metocuri în fiecare provincie în care bunul simţ era considerat o virtute. Bien compris – în Ţările Române.
Acum. Să zicem că stîngismul de salon al găştii Bloomsbury (Virginia Stephen & Lytton Strachey) a sfîşiat pupa-corset în care fuseseră dresaţi să stea cuminţi, au demarat epoca emancipărilor de tot soiul şi a shortcut-urilor interumane. Gata cu fiţele victoriene, bărbaţi şi femei parlamentau pe acelaşi ton, minunîndu-se cît de dezinhibaţi pot fi.
Bag samă că în Ţările Române lipseşte un moment istoric de genul Bloomsbury. Obiceiurile de secol XIX între cele două sexe au persistat inclusiv în epoca rosie. Tentativa de dezinhibare din anii ’70 s-a soldat doar cu chiuretaje şi femei sacrificate pe altarul libertăţii sexuale. Iar liberalizarea a orice postdecembristă a dus la babuinizarea colectivă.
În Ţările Române lipseşte în continuare momentul Bloomsbury şi efectele sale de reglare a tonului conversaţiei între bărbaţi şi femei. Poate pentru că în Ţările Române bărbaţii şi femeile nu au conversat vreodată. Şi probabil că nici nu simt nevoia de aşa ceva. Nu suntem o cultură a gîndirii, ci a impresiei – deci o cultură tînără. Dacă nu de-a dreptul retardată.
.

Întoarcerea aparatului pe dos

.
La un moment dat înţelegi că moartea e vecinătate. Probabil că este o înţelegere consecutivă unei alte înţelegeri, care îţi rezolvă poziţia în lume: este posibil ca peticul de hîrtie pe care ţi-ai notat un gînd să rămînă integru încă o vreme indefinită după ce mîna care îl va fi scris a ajuns pulbere.
Uneori e destul un exerciţiu de imaginaţie – mai întîi te amuzi. Pentru că eşti încă aici. Prezent propriei tale făpturi. Încă mai ai prieteni ori cunoscuţi care să certifice existenţa ta. Aşa că e lejer.
Mai apoi. Cînd închizi monitorul. Cînd stingi lumina (dacă totuşi stingi lumina)… Dar deja nu mai e nimeni prin preajmă să-ţi dovedească despre existenţa ta. Atunci începi să înţelegi cam cum e. Şi e atît de îngrozitor, încît preferi să speri că în jurul tău mai bîntuie măcar vreo fantomă, ceva… Orice care poate fi perceput de tine ca alteritate, ca celălalt. Pentru că pormă, dincolo – e posibil să rămînă fiecare doar cu o oglindă-oglinjoară pe post de interlocutor procuror. Fără nici un celălalt care să mai confirme ceva despre existenţa ta.
Neantizarea nu e atît în sine – cît lipsa absolută a orcărui reper exterior care să-ţi spună că exişti.
Lucru pe care anticii îl cunoşteau. Capitis deminutio rămîne cea mai rafinată osîndă maximă. A te prăbuşi din lipsă de probe.
.

Scriptorium

.

A avea un caiet nou vine cam ca a avea un trup nou. O nouă istorie. În alb. Să îţi botezi timpul după bunul plac. Atît de bunul plac propriu.

Pînă în clipa asta n-am realizat că eşecul unui scris atîrnă de un şiret şi de o copertă. În orice caz, după un număr de legături (binding!), modele de coperţi şi culori de şireturi, după, zic – ajungi să te cunoşti. Aşa cum ajung femeile să se cunoască după ce schimbă cîteva modele de machiaj. Încopertările sunt ca nişte costumări ale scrisului. E clar că există un flux de graţie/ disgraţie între scris şi coperţi. Acest fapt fiind tradus în periodicitatea gustului – rafinament de circumstanţă sau nazuri sofisticate.

Cred neabătut în forţa de tracţiune a unei coperţi. Ea este cea care face ca scrisul să meargă ‘nainte. Coperta predispune. Ca uşa tribunalului. Abea acum desluşesc de ce vreme de trei ani nu am ţinut caietul lîngă mine. De ce nu i-am simţit lipsa, adică. Mai mult ca sigur nu era legătură între mine şi caiet. Practic, coperta închide laolaltă scris şi scriptor. Atunci cînd există şi un şnur pentru asta. (Unul capabil.)

.

Are Chira socoteala

.
Cum o fi cu circuitul frumusetii?
Oamenii tind sa devina din ce in ce mai frumosi. Aceasta evolutie in bloc nu reteaza dreptul la admiratie? Pana la urma nu trebuie sa existe oarece raport de concentratie/ dilutie intre privit si privitor?
Inainte vreme existau martori de un fel ori de altul - pictori sau poeti care consemnau neabatut traseele frumusetii cu care se incrucisau pe cale. Sa fi fost alta cantitate de frumusete in lume, adica mai mica - si mai pretioasa? Ori era selectionata cu mai mult interes? Erau privitorii antrenati la un nivel mai inalt pe vremea marilor epidemii?
Ce se poate intelege despre acum: ca avem o inflatie de frumusete care infloreste ca un mucegai ori ca o pecingine mutanta - cosmetizata, fotoshopata si adusa din bisturiu. O frumusete de contrabanda, seriala, indigesta si aiuritor de omniprezenta. O frumusete nivelatoare, uniformizand, netezind, lustruind si astupand orice particularitate...
Sau. Avem perimarea intensiva si cu buna stiinta a frumusetii, degradarea ei - nu atat prin instalarea unor norme noi si extravagante, frizand uratenia - ci prin decretarea bulversanta a cat mai multe carora sa li se acorde marca frumusetii - un fel de coregrafie sociologically correct prin care Mona Lisa si Gorgona ajung la paritate, ca fiecare e frumoasa in felul sau... Si cum marca frumusetii a fost vreme de veacuri socotita ca provenind din echilibrul paradisului - apare intrebarea - in fond, ce anume e de smintit in constiinta unui om de trebuie lucrat prin asa invaluire si pe departe incat el sa ajunga sa nu mai poata percepe/ recunoaste/ intelege frumusetea atunci cand o are in fata?
Da' de ce?
.